Fragment
"Chipul care nu luminează
nu va deveni niciodată o stea."
William Blake
într-o zi am dat de
subţirele fir, subţirea ieşire
care desparte
lumea plângerilor frumoase,
lumea complacerii în propriul chin
şi lumea în care
cu paşi mici neîndemânatici,
lepădând treptat plumbul din picioare,
urci spre ceva
mai simplu, mai luminos, mai puternic
***
divina mea prietenă
s-a-ndepărtat
dar mă rog zi şi noapte
ca amarul şi uitarea
să nu fure din inima mea
zâmbetul ei şi privirea
ce de îngeri aminte aduc
***
tăietura din inimă e tot mai adâncă
hoţul amărăciune s-a grăbit s-o umple
însă după lung chin şi zbatere
nuferi răsăriră când se miji de ziuă
***
cuţitul a lunecat din nou pe rană,
dar nu mai sunt sufocat sau confuz,
senin şi clar privesc în zare
de data asta fără-nfrigurare.
***
odată am scăpat
de partea sufocantă a suferinţei
şi ea a devenit hrănitoare.
***
carnea arde
fumul întunecă ochiul,
corzile inimii încep
să se înmoaie sub povară,
cuvintele se agaţă unele de altele
şi se rotesc ameţitor.
însă puţin câte puţin
ceva dinăuntru
începe să le strunească
şi să se ridice
către un cântec tăcut.
