Tu faci viitorul! - O, da, I fuck it
Iulia Popovici
Nu trebuie să citeşti Fight Club ca să afli ce-nseamnă să vrei să razi din temelii lumea ca să faci loc pentru una mai bună. Fight Club e o poveste despre o ţară atît de îndepărtată, încît pare iluzorie - Stop the Tempo e povestea unei generaţii, a anarhismului bine ascuns în sufletul celor care mai speră şi a României pe care-ţi vine s-o scuipi în ochi şi s-o strîngi în braţe pînă la sufocare. România cu care îţi vine să mori de gît, să-i dai foc şi s-o construieşti la loc, încetişor, din cenuşă, să-i smulgi cablurile şi prizele care-o ţin artificial în viaţă şi s-o conectezi la ritmul respiraţiei tale.Să spui, să scrii sau să citeşti despre textul Gianinei Cărbunariu că e o piesă foarte bine construită bla, bla, bla e ca şi cum te-ai uita la prăbuşirea World Trade Center-ului şi-ai face observaţii despre acuitatea unghiului de impact. Vrea cineva să ştie de cîte ori se spune căcat în Stop the Tempo? Mai contează?!?
Pentru că viaţa celor trei tineri din Stop the Tempo încape, toată, în acest cuvînt cu sonorităţi simple şi muzicale, ca un cîntec de leagăn: căcat. Una din fete are trei slujbe de căcat, o familie consumeristă aşijderea şi o cărare lină dinainte, către un căcat de uz personal. Cealaltă şi-a dat demisia din lumea căcatului publicitar revărsat zilnic prin ecrane plate cu diagonala de 40, 50, 70 de centimetri. Iar El, masculul trio-ului, copilul de bani gata, mai că se culcă pe valul de căcat al lui trebuie să fiu cool, trebuie să fiu, trebuie... Senzaţional nu-i destul... generaţia noastră trebuie să fie cool.
Dar marea eroină din Stop the Tempo e România - piesa asta e marele şi absolutul ei spectacol, singura şansă să te poţi da în bărci cu ea să vezi cît ţine. Nu e nimic simbolic şi nici metaforic în povestea a trei tineri care nu-şi cunosc unul altuia numele, dar pleacă împreună într-o expediţie a deconectării - la fel cum nu e nimic metaforic în Tyler Durden urinînd în supa fierbinte a unor bogătaşi deconectaţi de la realitate. E adevărat, sînt mii de fire prin care sensurile fals-terorismului din Stop the Tempo se proiectează metaforic în fiecare dintre spectatori / cititori: scoaterea siguranţelor e refuzul unui ritm impus de alţii, întoarcerea la umanitatea primară pervertită de tehnologie, reinventarea lumii - luminii din întuneric, preluarea puterii de decizie o dată cu tabloul de comandă... Numai că nu despre figuri de stil e vorba aici, ci despre purul realism, nu despre terorism simbolic, ci despre carnalitatea lui "a face ceva" împotriva prăvălirii lumii, un palpabil "proiect pentru România" care renaşte în fiecare seară, "aici şi acum", în faţa revoltatului care va să fie în fiecare. E vorba despre teatru ca topor, tăind toate parîmele care-l leagă de estetici, ficţiuni şi tărîmul de siguranţă al lui "ei sînt ceilalţi", despre teatru ca poezie absolută a realului şi manifest al refuzului de a se conforma, al schimbării lui "a fi comme il faut" cu "a fi" pur şi simplu. O generaţie flămîndă de adevăr muşcă din România ca să-şi potolească o foame cît un deceniu de post-revoluţie.
Despre structura dramatică a celui mai bun text contemporan şi autohton din România anului 2003 vor scrie, sper, copiii noştri. Pentru ei va fi doar o piesă de teatru, numai bună de analizat la cursurile masterale de tehnică dramatică, unde vor discuta despre prezenţa expoziţiei la început, cu rol de introducere şi caracterizare primară a personajelor, funcţia monologurilor şi a inserţiilor poetice, bla, bla, bla...
În cel mai bun caz, copiii noştri se vor întreba ce era în neregulă cu aceşti părinţi ai lor, acum cu ceva chelie sau cu părul vopsit în culorile neverosimile ale gamei Garnier Nutrisse, cu maşină, apartament confortabil şi-un singur drum de-acasă la serviciu, dar din cînd în cînd cu o strălucire metalică în privire. Şi cu puţin noroc, vor afla că anarhismul nu piere, doar se cuibăreşte adînc sub piele, ca instinctul sfîşierii la sălbăticiunile domesticite în grădinile zoologice. Care, îmi doresc, se transmite genetic.
Stop the Tempo a fost scrisă în 2003 şi montată la Teatrul LUNI de la Green Hours, în regia Gianinei Cărbunariu, în cadrul proiectului Teatru de consum. Premiera a avut loc în decembrie 2003, distribuţia spectacolului fiind alcătuită din Maria Obretin, Paula Gherghe şi Rolando Matsangos.
Stop the Tempo a participat la ediţia 2004 a Bienalei de dramaturgie contemporană de la Wiesbaden (Germania), la Festivalul Internaţional de Teatru de la Sibiu, Festivalul de Teatru de Cameră şi Underground de la Arad, Festivalul Naţional de Teatru "I. L. Caragiale". Textul a fost tradus în engleză de Andrei Marinescu şi Paul Meade, printr-un program finanţat de Fundaţia Stewart Parker şi Fundaţia ACT, şi urmează să fie pus în scenă în Germania şi Irlanda.
Am văzut prima dată spectacolul la Green Hours, pe 19 decembrie 2003, şi de atunci continuu să-l văd. Am scris acest text, aproape un an mai tîrziu, din prietenie şi spirit de solidaritate, faţă nu de nişte oameni (fie ei cei care mi-au dat o voluptate masochistă a SPECTACOLULUI), ci de o idee, o atitudine, o alegere.
