Erôs şi/sau Agapè? Despre dragoste şi despre arta de a depune mărturie
Luiza Palanciuc
„Cînd scrii despre iubire, sentimentul te invadează, toate iubirile tale pierdute tresar, se trezesc, revin în memorie, se infiltrează în spiritul, în inima, chiar în trupul tău.“, spune Liviu Antonesei. Formula, în ea însăşi, poate părea provocatoare, sau, în orice caz, un contre-pied al tezelor tradiţionale, care vor ca dragostea, arta şi politica să fie purtătoare de iluzii, supuse unor reguli formale şi retorice, iar nu producătoare de adevăruri. Ori tocmai aici este pariul acestei cărţi: cum să aşezi într-o aceeaşi categorie, depăşind, în acelaşi timp, simplul nominalism, diferitele experienţe, trăiri, vibraţii legate de sentimentul iubirii, fără a cădea în retorică şi în platonism? Cum să dai înţeles ori să explicitezi, aşadar, o dimensiune care, prin indeterminarea de care dă dovadă, prin diversitatea accepţiilor, pune probleme şi aduce în discuţie istoria însăşi a sentimentului, fiziologia ori studiile semantice?Despre dragoste nu este o carte savantă – în sensul unei argumentări ex cathedra; nu este, cu alte cuvinte, un excurs critic şi documentat pînă la saturaţie, cu note de subsol ori trimiteri abundente, ci încearcă o „teorie en miettes”, după cum anunţă însuşi autorul; este, aşadar, mai degrabă o mărturie decît o exegeză. Ceea ce nu exclude, desigur, lecţia propriu-zisă: fără dragoste, „rămînem existenţe incomplete, palide, spectrale, holograme ce poartă imaginea fiinţei, dar sînt lipsite de substanţă, de corporalitate.“. Ceea ce nu exclude nici comentariile legate de formele de dragoste, de polisemia (structurală) a termenului, de relaţiile pe care le întreţine cu alte noţiuni, precum servitute, recunoaştere, devotament, intimitate, complicitate, sexualitate, erotism.
Putem, fără îndoială, studia expresiile sentimentului iubirii, dar şi căuta forme noi de verbalizare ale acestuia, ficţionale sau nu. Cartea lui Liviu Antonesei propune tocmai acest amestec (fericit) de genuri, prin acele „interludii“ – fantasmatic, sceptic – pasaje (cu litere italice in text) din Jurnalul de vise, reverii şi fantasme ori din Jurnalul unui îndrăgostit dezinteresat, în care aflăm ceva din „funcţionarea aparatului fantasmatic“, despre cum pot fi articulate iubirea şi pasiunea, pasiunea şi tandreţea, în furor eroticus – mecanică trupească sau acuplare cosmică:
„Îmi vine să strîng aerul în braţe ca şi cum ai fi aici şi te-aş putea îmbrăţişa. Realitatea şi realitatea fantasmei. Totuna. Tot – una. Tu. Aici şi acolo. Acum şi de-a pururi. Timpul însuşi, cu toate evenimentele sale, este un intermundiu fără sfîrşit. Iar lumea spectrală, lumea fantasmelor mele, e parte a lumii cu drepturi depline.“
Nici un tratat de fiziologie ori manual de învăţătură într-ale dragostei nu ajunge, dincolo de mecanismele de ritualizare filogenetică, de semnalele vizuale ori vocale, de etapele ori figurile copulaţiei (care fac, după cum ştim de la Desmond Morris, de pildă, să ne asemănăm – înfricoşător de bine – cu primatele superioare), să spună totul despre ceea ce înseamnă poezia şi sensul, mereu reînnoit, al iubirii, să explice îndeajuns de convingător vecinătatea – suspectă – a bestialităţii şi a divinului din actul sexual, să dezvăluie căile pe care le împrumută sensibilul cînd se reîntoarce în animalitate, cînd se eliberează de discurs şi de cerebral.
Trebuie ceva mai mult decît simpla tehnicitate a unei descrieri pentru a pătrunde ceea ce a rămas inexplorat din sentimentul iubirii; nu doar o dexteritate de vieţuitoare sexuată, ori o ascuţime a minţii care să ducă rapid spre teoretizare; trebuie ştiinţa (re)inventării unei vocabule şi arta de a depune mărturie; arta de a te ridica deasupra clişeelor, de a te elibera de recurenţa modelelor literare ori de mitologizările de care suferă deseori textele din aceeaşi categorie. Cartea lui Liviu Antonesei este, înainte de toate, mărturie de sine, o „teorie“ a iubirii, desigur, dar o teorie autentică, în sensul formulării unei experienţe de viaţă; în ea se articulează şi prezenţa celuilalt, dar şi lecturile; şi intuiţii societale („Aşa cum există demagogie politică, din nefericire, poate fiinţa şi una afectivă. Din fericire, însă, pentru a o demasca nu este necesar să aştepţi să vină alegerile.“), dar şi vibrato fictiv; şi incantaţie, dar şi infuzia unei energii; şi ego, şi alter; şi foc, şi apă; şi iubirea profundă, „puternică, sfîşietoare ca o ultimă şansă“ (iubirea androgină, spune Liviu Antonesei), dar şi „iubirea-altfel“. Încît, la finalul cărţii, nu putem decît repeta injoncţiunea freudiană: trebuie să începem să iubim... pentru a nu ne îmbolnăvi.
