Ars interpretandi
Andrei Terian
Concert de deschidere, volumul de debut al criticului Daniel Cristea-Enache, poartă un titlu deloc întâmplător. Şi aceasta din mai multe motive. Mai întâi, majoritatea comentatorilor cărţii au văzut în el o încercare amplă (Concert), dar, oricum, preliminară (de deschidere), un exerciţiu preparator, o uvertură ce precedă o întreprindere de mari proporţii. Fireşte, o asemenea interpretare e justificată de conţinutul volumului, căci, reunind scrierile "de întâmpinare" pe care tânărul critic le-a publicat, de-a lungul a şapte ani, în "Contemporanul. Ideea europeană", "Caiete critice" şi "Adevărul literar şi artistic" (majoritatea), Concert de deschidere este cartea construcţiei de sine a cronicarului literar. Textele antologate dovedesc o evoluţie deloc neglijabilă; cu relativitatea cronologică de rigoare, am putea considera anul 1997 - data debutului în "Adevărul literar şi artistic" - drept cezura ce separă cele două "vârste" ale criticului. Cronicile din primii trei ani (Regele Gheorghe, Un poet autentic, Scrisori către Tată, Un "nesfârşit protocol al credinţei") sunt nişte compoziţii pe teme date, o acordare a instrumentelor care echivalează cu o căutare a tonului. Textele trădează o anume stângăcie, o crispare datorată temerii de a nu rata sensul, precum şi dorinţa de a acoperi extensiv obiectul (de unde şi inevitabilul rezumat); titlurile se menţin în siajul textului, literaritatea e drămuită cu zgârcenie, iar eul criticului se manifestă discret. A doua etapă atestă însă descoperirea unui timbru propriu, fiind marcată de o serie de metamorfoze: neologismul tehnic e înlăturat sau absorbit organic, fără vulgarizare, în discursul critic, textul e subordonat unei metafore critice dominatoare, iar eul criticului îşi face simţită mult mai convingător prezenţa (v. Bâlciul oniric, Salata orientală, Avocatul literaturii române sau Cavalerul cruciat). Expunerea comentatorului nu mai urmează desfăşurarea cărţii comentate, ci o recompune dintr-un unghi personal, mutaţia făcându-se în sensul trecerii de la didacticism la impresionismul autentic, aşa cum îl definea chiar E. Lovinescu: "A merge de-a dreptul la principiile generatoare, ocolind accesoriul, a intui totul cu ignorarea părţilor nu printr-o laborioasă analiză, ci pe calea simplei emoţiuni estetice".Totuşi, interpretarea de mai sus este insuficientă pentru a clarifica sensul cărţii. De altfel, referinţa la exegetul care îşi dezvăluia "esenţa muzicală" a criticii sale nu este o simplă coincidenţă. O concepţie similară pare să împărtăşească şi Daniel Cristea-Enache, cu nuanţările de rigoare: dacă ar fi să fixăm locul tânărului critic în "concertul" literaturii, el şi-ar rezerva, probabil, nu rolul dirijorului autoritar, ci pe acela al interpretului subtil şi polivalent, capabil să stăpânească mai multe instrumente şi să execute partituri variate. Jauss şi Starobinski au intuit mai demult asemănarea dintre critic şi interpret; puţini sunt însă autorii cărora această comparaţie să li se potrivească atât de bine ca lui Daniel Cristea-Enache. Această compatibilitate surprinzătoare dintre cele două "meşteşuguri" ţine de factura cronicilor cuprinse în volumul de faţă. Ca orice bun impresionist, Daniel Cristea-Enache susţine că rolul criticului este acela de a intui complexul sonor - ireductibil şi irepetabil - al unei opere (sau, în alţi termeni, "figura spiritului creator"), printr-o scrutare deopotrivă holistică şi esenţializată. Fără a ignora notele aleatorii dintr-un text, "interpretul" caută, de fiecare dată, linia melodică specifică. Metafora "interpretului" mai este semnificativă şi din alt punct de vedere: oscilând între "fidelitatea" şi "infidelitatea" faţă de operă, Concert de deschidere conţine o veritabilă ars interpretandi. Pentru Daniel Cristea-Enache, misiunea criticului este, în punctul de plecare, una tranzitivă: "interpretul" trebuie să transmită publicului sensul, dar mai ales emoţia operei comentate. O intervenţie prea accentuat personală din partea criticului ar putea însemna o nedorită "trădare", ducând la dizarmonii sau chiar la cacofonii. De aceea "interpretul" se menţine adesea în proximitatea operei, citând şi parafrazând pe larg secvenţe din scrierile comentate şi transmiţând astfel cititorului o senzaţie de familiaritate, dacă nu chiar de intimitate cu opera. Însă, păstrând sonurile originare ale operei, cronicile oferă în acelaşi timp o dovadă elocventă despre virtuozitatea "interpretului", care îşi infuzează amprenta personală cu destulă discreţie pentru a nu denatura originalul, dar cu destulă dexteritate pentru a nu scăpa unei urechi exersate. Ocolind narcisismul, "interpretarea" devine în punctul de sosire reflexivă, oferindu-i criticului dese prilejuri de a-şi pune în valoare abilităţile tehnice.
Şi totuşi, dintr-un anume punct de vedere analogia din titlu pare improprie. Un Roland Barthes, bunăoară, îşi declara scepticismul cu privire la posibilitatea unei istorii a muzicii, îndoindu-se că această artă diafană ar putea fi prinsă în plasa (oricât de deasă) a timpului. Or, cum se împacă acest caracter eteral şi armonic al muzicii cu aspectul iregulat şi - frecvent - zgrunţuros al literaturii române, supusă în ultima jumătate de secol capriciilor unei istorii din ce în ce mai turbulente? Cu atât mai mult cu cât Daniel Cristea-Enache pare a adânci chiar el această distanţă. Mai întâi, "concertul" său nu este pe deplin omogen: operele sunt adesea inegale şi se dezvoltă în chei diferite, iar "interpretul", dacă vrea să fie consecvent cu sine, trebuie să le urmeze vibraţia specifică ("accentul axiologic"). De aceea, pe lângă tonalităţile solemne pe care le angajează scriind despre Ileana Mălăncioiu, Marin Preda sau Gabriel Dimisianu, autorul se complace în tonalităţi "minore", ludice sau ironice, demascând felurite poltronerii în O descoperire de ultimă oră sau Eminescu S. A. Apoi, nu numai că Daniel Cristea-Enache nu eludează factorul istoric, ci chiar porneşte de la el. Nicolae Manolescu remarca la Mircea Zaciu "încercarea de a face istorie literară cu mijloacele publicisticii"; la Daniel Cristea-Enache observăm o atitudine opusă: cronicile sale par fragmente dintr-o istorie a literaturii române contemporane care se construieşte progresiv, piese dintr-un puzzle care prinde treptat contur. În Concert-ul de deschidere se întâlnesc generaţii, formule şi curente diferite: şaizecişti şi "milenarişti", realişti, onirici şi textualişti, moderni şi postmoderni, toţi sunt ordonaţi în rafturile istoriei literare. Şi totuşi, această ierarhie nu rezultă din situări apriorice, configurându-se după un singur criteriu: valoarea operei - în care Daniel Cristea-Enache continuă să creadă cu încăpăţânarea unui idealist desuet. Într-o vreme puternic ideologizată, autorul Concert-ului refuză să fie un "critic de direcţie", preferând să fie un critic al valorii (şi, fără îndoială, un critic de valoare). El ne reaminteşte că, la urma urmei, distincţia fundamentală în literatură nu este aceea dintre modernism şi postmodernism, nici aceea dintre "şaizecişti" şi "optzecişti", ci aceea dintre literatura bună şi literatura proastă. Probabil că din acest motiv Concert-ul se închide cu o secţiune intitulată Subiecte, în care sunt incluşi patru autori "nefacultativi" (Eminescu, G. Călinescu, Tudor Vianu şi Ion D. Sîrbu) - mereu esenţiali şi mereu actuali. Ca şi muzica, marea literatură se află "peste mode şi timp".
Dacă nu mă credeţi, citiţi acest convingător Concert de deschidere pe LiterNet!
