Monsieur Pantili, regizorul de cuvinte
Florin Cojocariu
Palimpsest?
Există texte scurte ale autorilor importanţi - eseuri, conferinţe, jurnalism, schiţe, texte de critică literară - care se adresează momentului şi pe care le regăsim în mod obişnuit în volumele de "Opere Complete", în antologii sau citate în diverse studii. Ele nu ajung să se întrupeze în cărţi de sine stătătoare din motive eminamente economice şi culturale: o carte de 15 pagini nu e de zece ori mai ieftină decît una de 150 şi, în plus, o carte de 15 pagini nu mai e "carte". Un asemenea obiect firav pare ceva neserios într-o lume în care obsesia scrisului pare a deveni o patologie colectivă şi universal răspîndită, o lume unde actriţele îşi scriu memoriile în cîteva volume la 30 de ani şi fiecare om politic care n-a scris jumătate de kilogram de analiză a impasului actual împreuna cu încă 250 de grame de viziuni de viitor poate să-şi ia adio de la alegerile viitoare. O carte de 15 pagini riscă să stîrnească mila librarului şi dispreţul cititorilor obişnuiţi cu cărţi "serioase".
E de înţeles că asemenea texte nu atrag editurile. Citind "Pompa cu morfină" a lui Lucian Pintilie am avut, la LiterNet, o dublă revelaţie: Cea de a descoperi un Pintilie cel puţin la fel de dăruit cu harul scrisului cum e cu cel al filmului. Apoi am realizat că pentru o editură virtuală astfel de texte scurte nu ridică nici un fel de obstacole. Mai mult, e genul de text care e poate cel mai bine adaptat virtualităţii: Poate fi formatat relativ rapid de către editor şi poate fi citit repede, direct pe ecran, cît durează pauza de o ţigară între lucrările zilei. E, poate, un nou mod de consum al literaturii, mai adaptat stilului nostru de viată modern, stresat şi haotic.
Aşa s-a născut ideea colecţiei Palimpsest unde intenţionăm să publicam texte scurte ale autorilor importanţi în formate de sine stătătoare care nu au cu nimic a invidia cărţile cu număr substanţial de pagini.
Palimpsestul este pe lîngă textul scris peste un text vechi, şters, şi un adevărat model în critica literară post-structuralistă: scrierea nu se face niciodată în vid ci în prezenţa tuturor celorlalte texte, limbajul "vorbeşte" oamenii şi nu oamenii vorbesc limbajul. Fără a ne afunda în asemenea subtilităţi academice credem că Palimpsest e un nume potrivit pentru colecţia noastră de texte scurte: Puteţi privi toate volumele ca unul singur care e rescris de fiecare dată de alt autor. Suntem onoraţi că primul care scrie acest text pe care îl dorim rescris la nesfîrşit spre delectarea cititorilor e Lucian Pintilie.
(Redacţia LiterNet)
Monsieur Pantili, regizorul de cuvinte
După ce am terminat Pompa cu morfină m-am trezit întrebîndu-mă dacă filmele lui Pintilie îmi plac la fel de mult ca şi textele lui. O întrebare idioată, bineînţeles, dar de natură să scoată la iveală cît de importante au ajuns clasificările şi specializarea în ziua de azi: aproape că te aştepţi ca un regizor sau un coregraf să scrie mediocru. Eroare. Mare eroare.
Pompa cu morfină e un discurs rostit la Colegiul Noua Europă pe 8 decembrie 2004 - veţi remarca aici că o editura virtuală poate face minuni în materie de timp -, un text despre moarte şi suferinţă, subiecte grozav de dificil de tratat fără a cădea în patetic, ridicol sau banalul cel mai înduioşător. Un subiect pe care Pintilie îl rezolvă magistral, cu ironie, într-un singur plan continuu care captează deplin atenţia cititorului. Revolta lui Pintilie împotriva discursului rece şi optimist al asistentului blond, împotriva ipocriziei unei ideologii a eliminării suferinţei din lume, mi-a amintit de Baudelaire şi de nesăbuinţa lui eroică de a salva prin poezie răul de discursurile noastre ipocrite.
Pompa cu morfină e un adevărat tratat de luciditate. Faptul că are doar 25 de pagini nu-l face mai puţin tratat decât altele, doar de la cele de medicină sau mecanică auto ar trebui să ne aşteptăm să fie dubioase dacă cîntăresc sub un kilogram. Un tratat care vă învaţă în cincisprezece minute cum îi puteţi păcăli pe ipocriţii corectitudinii politice.
