Work-shop scenaristic: Capul de zimbru de Vasile Voiculescu, rescris filmic de Lucian Pintilie- o partitură fără nume în limba română -
Valerian Sava
Argument şi Mod de întrebuinţare"Scenariul - gen literar independent şi bază ideologico-artistică a fiecărui film", în primii ani '50. "Scenariul - problema nr. 1", în toţi anii de după "obsedantul deceniu", pînă în cel "satanic" (al anilor '80) inclusiv. "Scenariul de film în criză", în anii falimentului profesional şi moral al sistemului nereformat, pînă la zi, în iunie 2005, cu ultimul Regulament al concursului de scenarii, tocmai (re)lansat la neschimbatul CNC.
Iată filiaţia celei dintîi dintre autoamăgirile cineastului român tipic, întru falsificarea perspectivei asupra virtualei şcoli de artă şi a sistemului de lucru din care face parte. Şi iată ordinea de idei faţă de care publicarea unui text scenaristic inedit scris de Lucian Pintilie îndeamnă la o ruptură, măcar în ceasul al 25-lea. Este mai mult decît comunicarea unei performanţe individuale, "în contra direcţiei (dominante) de astăzi (şi de ieri) din cinematografia română".
Un blestem: de la Mihnea Gheorghiu la C. V. Tudor
Înainte de 1990, era clar că tam-tam-ul scenaristic funcţiona în trena dicteului stalinist din capul citatelor de mai sus. Scopul era asigurarea controlului textual al cenzurii asupra materiei altminteri inefabile a filmului şi legitimarea ascendentului în branşă al scriitorilor direct arondaţi nomenclaturii PCR. Au fost singurii care şi-au permanentizat semnăturile pe ecran drept scenarişti în "cea mai importantă şi mai populară dintre arte". Cîte unul, precum Titus Popovici, şi-a depăşit episodic statutul propagandistic, printr-un plus de aplicaţie profesionistă, dar cu toţii - şi mai abitir Mihnea Gheorghiu, Eugen Barbu, Ioan Grigorescu, Petre Sălcudeanu, chiar D. R. Popescu - au fost motorul unei veritabile centrifugi belfereşti, tematiste, de gen şi bugetivor-arghirofile. "Epopeea cinematografică naţională" fiind "pivotul central", cu epicitatea ei retorică, demonstrativă şi contrafăcută, cu promovarea în vîrful piramidei regizorilor prolifici a unor afini ca Nicolaescu, Drăgan, Vitanidis, Cocea, Saizescu. Toată tevatura "cinematografiei pe hîrtie" (cum a avut premoniţia s-o numească Mihu Dragomir în 1956) a însemnat răsturnarea priorităţilor şi raporturilor normale de lucru, un handicap contra profesionalismului într-un compartiment vital al creativităţii filmice, aruncarea la periferia productivităţii şi finalmente alungarea din ţară a cineaştilor veritabili, ca Liviu Ciulei, Lucian Pintilie, Mircea Săucan, cu malformarea ireparabilă a mai tuturor celor rămaşi acasă.
Un trend tiranic, care şi-a impus trena politică şi după 1989, în jurul anului 2000 luînd forma nouă a unei nomenclaturi scenaristice pluraliste, improvizată senatorial (C. V. Tudor, dar şi Radu F. Alexandru) sau extraparlamentar, cu diferenţele individuale de rigoare, dar tot cu tangenţă instituţionalizată politic, fie în opoziţie, fie la putere (Răzvan Popescu şi, recent, Dinu Săraru) sau din mass-media celei de-a patra puteri în stat (Bogdan Ficeac, Mihai Creangă). Nu fără recurenţa vechii gărzi, cu cimentarea în "Colegiul Consultativ" de la CNC - cimentare durabilă şi după desfiinţarea conclavului fraudulos - a unor tandemuri imbatabile în deturnarea de fonduri pentru eşecurile previzibile ale restauraţiei mediocrate: P. Sălcudeanu-Andrei Blaier, D. R. Popescu-Şerban Marinescu, D. R. Popescu-S. Nicolaescu, Dinu Săraru-Şerban Marinescu. Iar ca epifenomen de ultimă oră, după ce i-am văzut pe Dinu Tănase şi Dan Piţa asociindu-se pe rînd cu R. F. Alexandru (ca să se compromită cu Damen tango şi respectiv Second hand) - am trăit s-o vedem şi p-asta! - un debutant în care se investise oarece credit (nu-l mai numim) a recurs la C. V. Tudor ca să poată obţine finanţarea din bani publici a unui nou film, la al treilea concurs fraudat la CNC-ul ultimilor patru ani (din 2004). Concurs al cărui Regulament e repus în vigoare, practic tel quel, la ediţia 2005.
Drept consecinţă, scenaristica promovată de CNC e în stadiul în care s-ar afla actoria de film, dacă Lica Gheorghiu (Dej) ar fi în continuare în mare vogă. Iar acelaşi Mihnea Gheorghiu (simplă coincidenţă de nume) ar conduce-o graţios pe treptele amfiteatrului din Mamaia, ca s-o premieze din nou la un Festival Naţional al Filmului. Ca în 1964 - atunci pentru rolul interpretat în filmul Tudor, al cărui "scenariu" îi aparţinea, desigur cu semnătură unică, preşului mereu în funcţie (la "Consiliul Cinematografiei" pe vremuri, azi la "Uniunea Cineaştilor din România").
Ce ştiau pionierii în 1922 şi nu ştiu urmaşii în 2005
Avea dreptate pionierul de la 1911-1916 lăsat în umbră de istoriografia protocronistă, Gheorghe Ionescu, care scria în 1922: "trebuie să se ştie că nicăieri ca în cinematografie nu se ascund atîţia nechemaţi şi oameni fără căpătîi, gata să înşele aparenţele şi buna credinţă a celor cu care vin în contact. [...] Spun acest lucru ca o îndrumare pentru persoanele şi societăţile cari în viitor ar voi să se intereseze de această industrie şi insist în special asupra personalităţii directorului de scenă..." (subl. Gh. I.). Personalitatea regizorului realizator a fost cheia ignorată de-a lungul deceniilor de doctrinarii şi managerii "scenariului", încît nu se putea ca după 1989 să nu cădem din lac în puţ, cu reversul aceluiaşi blestem: autorlîcul total şi in corpore al regizorilor din anii 1990 şi primii 2000.
De aceea este riscantă publicarea unui text scenaristic, cum e cel alăturat, fără o prefaţă-avertisment. În speţă, Capul de zimbru. Scenariul Lucian Pintilie, după Vasile Voiculescu se revendică de la un statut al excepţiilor de la regulă. Pentru că Pintilie este un autor care se poate limita la termenul unic de "scenariu" şi la singularitatea propriei semnături. Altminteri, textului său nu-i putem da un nume în limba română, care n-a găsit încă echivalenţe pentru screen-play, sceggeniatura ş.a.m.d. Nu e nici o simplă adaptare cinematografică a nuvelei originare. În linia unui Jean Georgescu (care a recompus ab ovo, dar şi fidel, în 1941-1943 şi respectiv în l951-1952, O noapte furtunoasă şi schiţele caragialene Lanţul slăbiciunilor, Vizita şi Arendaşul român), Pintilie procedează punîndu-se în pielea unui Voiculescu care ar fi fost el însuşi cineast. Ca şi în De ce trag clopotele, Mitică? sau Balanţa, acţiunea filmică se va suprapune perfect celei din opusul literar, invenţia în acest plan fiind insesizabilă. Inovaţiile în materie de acţiune sînt de altfel apanajul ecranizărilor fastidioase, dinamizate prin exterioare "specific cinematografice", de care e plină pînă la saţietate filmografia naţională. Cinema-ul lui Pintilie se află la antipozii acestora. El duce la ultima lor consecinţă indicaţiile scriitorului însuşi, cantonînd deliberat acţiunea viitorului film în perimetrul unei foste "săli de clasă într-o şcoală ucraineană" - "un dreptunghi de 10 m. pe 6,60", cu precizarea că "nu se va ieşi niciodată din acest spaţiu de 10 pe 6", în timpul celor 35-40 de minute cît urmează să dureze acest mediu-metraj.
Sigur că asumarea unui asemenea pariu filmic "imposibil" e accesibilă numai unui virtuoz al spaţiului scenic teatral, cum e Pintilie, dar cîtă vivacitate eminamente filmică, totodată, în acest spaţiu! Spaţiu prelucrat cu astuţie fabuloasă, atît prin mobilarea şi recuzita animată a interiorului, cît şi prin ferestrele sparte şi încă nebătute în scînduri (în plină iarnă a războiului), aşa că se vede nu doar ce se-ntîmplă în curtea fostei şcoli, ci şi, cu sau fără binoclu, "pe o adîncime de kilometri şi kilometri, cît îngăduie puterea ochiului, stepa, cu profunzimea ei înfricoşătoare".
O accepţie nouă a remake-ului: rewriting V. Voiculescu
Fără a schiţa aici vreo avancronică, să înseriem preliminar-minimal cîte ceva din ce se prefigurează ca noutate a rescrierii filmice a originalului literar. Dincolo de epurarea cadrului narativ şi verbal al primului povestitor din nuvela lui Voiculescu - care dispare din film, filmul începînd direct cu ce relatează al doilea narator (pe care Pintilie îl botează - cum altfel? - "căpitanul Mitică") - de la prima filă a textului şi cele dintîi cadre scenaristice, este voluptatea transfigurării audiovizuale a materialului beletristic.
Printre cele mai frapante sînt expresivităţile obiectelor, ale sonorităţilor care le însoţesc şi luminii ce le înconjoară, totdeauna funcţionale la Pintilie, pînă la a deveni un joc secund, concurînd orice epicitate, substituindu-i-se chiar, cum se întîmplă tot de la prima pagină, cînd "povestea" începe cu perceperea şi evoluţia luminii: "Deocamdată mai e încă noapte. (Generic)"; "aşa că se va putea vedea curînd, în lumina zorilor, pe o adîncime de kilometri şi kilometri..."; "un pian hodorogit de pe vremea revoluţiei". "Povestitorul, ca un pianist dintr-un cinematograf de cartier, ilustrează imaginea filmului mut, care se desfăşoară în faţa lui".
Dar trebuie să mă opresc, fiindcă, dacă ar fi să continuu, aş concura dimensiunile textului filmic. Nu e cazul nici să arăt cu degetul sensurile potenţate, care pot fi descoperite citind scriptul, într-un racord evident, dar şi cu înnoiri de ultimă oră, în filmul de analiză morală şi în acel "cinéma de croyance" pe care le practică autorul. În mod deosebit, Capul de zimbru reia unele linii de forţă din O vară de neuitat (în care cineastul l-a rescris pe Petru Dumitriu), cu referire la tradiţionalul spaţiu militar românesc, atît de ofertant semantic şi ca spectacol intrinsec şi exteriorizat.
În fine, să notăm că, aşa cum a anunţat Pintilie cu luni în urmă, într-o alocuţiune de la Colegiul Noua Europă, acest mediu-metraj va fi primul dintr-o suită, următoarele trei rescriind pagini din acelaşi Voiculescu, dar şi din Dostoievski şi Cehov, spre a compune prin juxtapunere un lungmetraj.
Iar ca să revenim concluziv la discuţia "metodologică" de la început, aceştia sînt "coscenariştii" lui Pintilie, modul său de a lucra "în echipă", într-un compartiment cu multiple specializări distincte, geniul său ferindu-l şi în acest fel de orice atingeri cu conceptele şi practicile suficienţei artizanale de tip vechi sau nou.
