Juncu!
Victor Scoradeț
Pentru cine nu-l cunoaşte: Cristian Juncu e un om inteligent, sensibil şi încăpăţânat. Sedus, el însuşi, în piesele pe care le-a scris până acum, de jocul cu piste false – sau, mai exact, de jocul de orientare turistică printre pistele false ale realului – el nu se lasă abătut din drum de formulările măgulitoare generate de textele sale, ci are încăpăţânarea să afle, prin întrebări insistente, care e reacţia adevărată, reală, sinceră, nemachiată a receptorului. Fiindcă abia o astfel de reacţie, presupun, îi poate fi un reper util. Căci pe el reperele par să-l intereseze în primul, al doilea şi-al treilea rând - iar nu laudele toropitoare.În Ciupercutze (grupul de litere "tz" îi asigură "ţ"-ului nostru strămoşesc o redare corectă la scară internaţională, inclusiv pe Internet), personajele au realitate şi identitate prin întregul lor comportament dramatic, inclusiv lingvistic. Replicile au ritm şi firesc, purtând amprenta certă a unui mediu social, a unei vârste, a unui anumit grad de cultură etc. Aici nu se vorbeşte aşa cum au tot încercat să ne obişnuiască majoritatea dramaturgilor noştri de azi – ca la lecţia de dirigenţie, să zicem. Şi încă ceva: senzaţia puternică de firesc în dialogurile lui Juncu nu vine numai din felul în care se exprimă protagoniştii, ci şi din structura şi dinamica dialogului. Succesiunea replicilor nu e dictată de o logică şcolărească, gen întrebare-răspuns-întrebare etc., ea se articulează după principiul unei naturaleţi care eludează frecvent schema de mai sus, lăsând întrebări fără răspuns, permiţând varii "driblinguri", paranteze şi divagaţii – toate acele accidente de logică indispensabile unei situaţii reale, realiste, convingătoare. Fireşte, toate aceste însuşiri amintite aici sunt, la rândul lor, rezultatul unui foarte alert simţ de observaţie – calitate supremă la un dramaturg. Totodată, ele constituie şi fundamentele realismului lui Cristian Juncu.
Şi ar mai fi o caracteristică ce se cere menţionată aici, cu atât mai mult cu cât este vorba de un dramaturg tânăr: rigoarea exemplară a construcţiei, motivaţia fără cusur. Orice reacţie, orice gest, afirmaţie, decizie a unuia sau altuia dintre personaje îşi are explicaţia într-o întâmplare descrisă, amintită, consumată anterior în piesa respectivă. Din acest punct de vedere, nu există, în piesele din acest volum, nici un "de ce" care să rămână fără răspuns.
Ceva mai complicat stau lucrurile cu celelalte "de ce"-uri posibile – cele care se referă la semnificaţii, la planul superior, filosofic, cele care ţin de interpretare. Şi e bine aşa. Rău ar fi dacă, dimpotrivă, lucrurile ar fi simple, univoce, limpezi ca tezele cutărui partid defunct. Abia atunci când permit mai multe răspunsuri posibile, expresie a unei realităţi accidentate, întrebările devin eficiente, ne pot afecta personal, pot genera răspunsuri individuale, care, la rândul lor, să declanşeze noi întrebări. Şi abia în felul acesta, piesa, respectiv spectacolul de teatru ajunge să-şi împlinească unul din rosturile importante.
Aşadar, despre ce e vorba în piesa lui Cristian Juncu?
Ciupercutze abundă în personaje şi situaţii a căror realitate e inacceptabilă raţional. Începând cu contemporaneitatea unor figuri precum Ţepeş ori Marx cu noi, cei de după 1989, şi sfârşind cu cei doi porumbei (desigur, albi!) ce se hrănesc cu ficat uman... viu, cu aceeaşi poftă cu care o făcea, în mitologia elină, temutul şi insaţiabilul vultur, intruziunea fantasticului e caracteristica principală a acestei piese care comentează, totuşi, statutul moral al societăţii româneşti post-decembriste. Nu-i de mirare că autorul s-a ferit să propună încadrarea textului într-o specie anume.
În ciuda unor elemente precum cele de mai sus şi pe care le considerăm, îndeobşte, ca ţinând de fantastic, impresia copleşitoare e aceea de realism. Desigur, în măsura în care acceptaţi să definim, într-un mod foarte general, drept realist un text în care regăsim imaginea de o tulburătoare acuitate a societăţii în care trăim. În articularea acestei imagini, autorul manevrează abil tehnica interferenţei planului realist propriu-zis (aşadar, a planului în care personajele şi situaţiile sunt "rupte din viaţă") cu unul simbolic-alegoric-parabolic (populat de personaje rupte din... moarte / istorie sau chiar din arsenalul mitologic). Cu efectul potenţării celui dintâi de către cel secund. Cu alte cuvinte, cu rostul – împlinit! – de a face şi mai pregnantă imaginea acelei realităţi de care vorbeam mai sus şi care, cum bine ştim, ne-a pus de atâtea ori, în acest ultim deceniu al mileniului, în situaţii ce au depăşit fără efort cea mai avântată şi mai neagră imaginaţie.
De altfel, aşa se va întâmpla şi în piesa lui Juncu. Soluţia extremă a pensionarului avid de purificare morală la scară mai întâi personală (prin refuzul pensiei) şi apoi naţională depăşeşte lejer cruzimea scenelor în care apar Ţepeş, Marx şi sângeroşii porumbei ai păcii. Ceea ce este, de fapt, în logica lucrurilor - cel puţin în piesă: planul realului este, în general, mult mai pregnant, mult mai puternic decât acela al fantasticului; atât, atât de puternic, încât îl asimilează fără efort pe acesta din urmă. În felul acesta, fantasticul îşi pierde condiţia, devenind accesoriu, componentă a realului. Este şi o răsturnare a termenilor în care Roger Caillois, acest clasic explorator al fantasticului, sfârşise prin a defini fenomenul – ca breşă în real. În Ciupercutze, fantasticul umple breşe deja existente în real: breşe de semnificaţie, dacă vreţi. În felul acesta, el devine realitate – nu doar în piesa lui Juncu.
Simplificând un pic lucrurile, se poate spune că, deşi persoana lui Marx a trecut de o bună bucată de vreme în nefiinţă, la fel şi sistemul construit pe baza teoriilor lui, deformările mentale şi comportamentale generate de acesta din urmă continuă să facă ravagii în lumea noastră, ravagii cel puţin la fel de mari precum, în textul lui Juncu, personajul respectiv. Cât despre Vlad Ţepeş, acesta e din nou foarte in, probabil în primul rând datorită condiţiei lui schizoide: pe plan extern, pitoresc vampir carpatin şi figură de interes turistic, pe plan intern, întruchipare, pentru mulţi, a supremului zel justiţiar şi unica soluţie salvatoare pentru oropsita noastră naţie. Până şi acel hocus-pocus prin care inocentele "invizoace" se preschimbă în gloanţe iese din sfera scamatoriilor imaginare, cu condiţia eşalonării în timp a procesului: e nevoie, probabil, de doar câţiva ani pentru ca puştii ce trag acum cu invizoace din întunericul parcului să mai crească puţin şi să tragă cu gloanţe adevărate, ca protagonişti ai unor scene pe care nici unul dintre noi nu le mai resimte ca fantastice. Ş.a.m.d.
Această interferenţă a planurilor are drept efect, cum spuneam, o imagine extrem de vie, intensă, uneori comică, alteori grotescă sau, în sfârşit, dureroasă, a lumii româneşti după un deceniu de libertate exterioară. Un deceniu în care noxele lumii normale se amestecă, compact, cu noxele deloc prelucrate ale trecutului nostru recent şi mai puţin recent sau, mai degrabă, cu marea noastră noxă ancestrală – aceea a refuzului în faţa oricărei tentative de analiză lucidă şi de reevaluare morală a zonelor nevralgice ale istoriei noastre, ale fiinţei noastre naţionale. Pe lângă încâlceala de nedesluşit de culpe, răspunderi şi mentalităţi, de atitudini şi comportamente, de ideologii şi strategii în care trăim, acest refuz poate face plauzibilă – preţ de o mai scurtă sau mai lungă seară de teatru – soluţia finală propusă de piesa lui Juncu, cel puţin în plan simbolic: inocenţa absolută, până dincolo de limita ei clinică, domnind peste o ţară al cărei contur e alcătuit din fragmente de trupuri tinere (cât de vinovate? cât de nevinovate?), ca premisă a unui nou început.
* * *
Ar fi încă multe de spus despre dramaturgul Cristian Juncu. Să reţinem numai, în chip de concluzii, priza excelentă la real, observaţia extrem de atentă, simţul detaliului relevant, capacitatea de a construi personaje precum şi structuri dramatice solide, firescul dialogului şi al limbii, lipsa de ostentaţie şi de patos cu care comentează teme grave, importante şi actuale sau, mai exact, naturaleţea cu care formulează întrebări legate de acestea şi pregnanţa unor imagini scenice pe cât de şocante, pe atât de util neliniştitoare. Şi vom avea, la rândul nostru, imaginea celui mai semnificativ debut în dramaturgie de după decembrie 1989.
În orice ţară normală, apariţia acestui volum ar fi fost precedată de premiera textului respectiv. Sau ar fi fost cel puţin concomitentă. Nouă nu ne rămâne decât speranţa ca, într-un viitor cât mai apropiat, să se găsească regizori şi teatre suficient de normale încât să producă piesele lui Juncu. Pentru ca privilegiul accesului la aceste texte să nu vă revină exclusiv dumneavoastră, cititorilor.
