de veghe pe bordura blocului turn - albastru
Ioan Peter
când citesc un text de elise wilk o morişcă situată în zona plexului se pune în mişcare datorită unui curent de aer cald, îngheţat, fierbinte, parfumat, vioi - permanentşi morişca asta devine. se face un fel de carusel asemănător cu trenul groazei din mamaia. în care copil fiind, mă aflam doar eu. uneori când mă întorceam şi mă uitam, repede - repede, înapoi, vedeam parcă un hipopotam uriaş. cât un bloc cu doişpe etaje
lena, miki, bobo, alex, laura, andra, se uitau la mine de pe bordura blocului de vis-à-vis. unul albastru. de se confunda cu cerul gri. sau poate cu marea. care de fapt era albă. pentru că ne conţinea pe toţi. dizolvaţi şi singuri
structură dramatică simfonică. după deşteptarea primăverii de wedekind merge o deşteptarea toamnei de elise wilk. n-o să vă povestesc subiectul scrierii pentru simplul motiv că acest text nu va figura, poate, niciodată în manuale şcolare ca lectură obligatorie. cu toate că tare mi-ar face plăcere să-l bag urgent în programă la capitolul despre noi în săptămânile altfel
şi-acum o să-i fac o mărturisire autoarei. elise, când eram în clasa a cincea, părinţii mei au trecut printr-o perioadă dificilă din punct de vedere material. au fost nevoiţi să muncească non-stop ca să putem ieşi cu toţii din balamuc. pentru că stăteam singur, mama m-a distribuit surorii ei. locuia la două străzi distanţă de noi (nu italia, anglia, spania) era o femeie de o delicateţe desăvârşită. mă răsfăţa. cu toate astea, m-am îmbolnăvit. am făcut ceva nasol. m-au internat într-un spital imens din baia-mare. carantină. accesul era interzis. unchiul meu ajunsese la mine pe scara de evacuare în caz de incendiu. mi-a strecurat pe sub uşă bani ca să mituiesc asistentele. şi-o revistă. uniunea sovietică. îmi aduc aminte de mine, căţărat peste balconul salonului de la etajul zece al spitalului. lansând avioane de hârtie făcute din paginile lucioase ale revistei. hârtie bună, înălţime perfectă, pluteau peste oameni minute bune. ne-a dat în gât o asistentă. au montat gratii la tot etajul
nu ştiam cum să dau nume acestei emoţii. dar acum ştiu: avioane de hârtie. stau cocoţat, bine-mersi, pe capul unui hipopotam care doarme în intersecţie. uneori ne dăm în umbra caruselului horror din mamaia. iar când ajungem sus de tot, oamenii mi se par mici. închişi în cutia dorinţelor. ca nişte ace de gămălie
dar de pe bordura blocului turn - albastru, lena, miki, bobo, alex, laura, andra, stau de veghe asupra noastră. asupra mea, de fapt. şi mă ajută să nu
