Sala de aşteptare

(Marcel Picard)
Poezia lui Matei Ghigiu este scrisă într-un limbaj care face lizibil sau măcar transparent ceea ce este de neînţeles, inaccesibil, de nespus. Despre ea nu se poate vorbi decât din interiorul ei. Matul nu îţi dă alternativă. Versurile lui nu se lasă interpretate, disecate cu mintea, descifrate într-o cheie întâmplătoare, ci doar trăite ca atare.

Gellu Naum spunea că menirea poeţilor este aceea de a comunica „incomunicabilul”. Poezia lui Mat este o intrare secretă în culisele vieţii interioare, în aceea zonă a prefacerilor continue în care dezordinea este învelişul fluid al unor stări ce aparţin unei ordini subtile, inconceptibile. Versurile lui Mat alcătuiesc o pânză freatică de imagini, sentinţe, emoţii care nu se supun nici unei alegorii raţionale, care nu pot fi subsumate unui determinism anume: fragmente de intensităţi sau cadenţe lirice par a conduce spre un înţeles, dar acesta îţi fuge printre degete, exact în clipa în care îţi pare că ai surprins ce trebuia. Ceea ce frapează este răsturnarea de optică din finalul poemelor. Surpriza. Citind, ţi se pare că te îndrepţi către un deznodământ, că identifici în universul imortalizat în cuvinte un traseu cunoscut. Ei bine, când să ajungi la liman, peisajul se transformă radical, ca şi când Mat ar învârti un caleidoscop de undeva din afara sferei perceptive în care te mişti, iar acest lucru ar face ca piesele, pe care le vezi, le auzi, le atingi cu mintea, să se aşeze într-o cu totul altă înşiruire. Mi-l imaginez chiar amuzându-se cumva pe socoteala celor care se lasă atraşi în capcană...

Matul este o călăuză, „un nomad, un posedat, un aventurier, un provocator, un bufon”. Spiritul său ludic guvernează toate formele de implicare, transpunere, proiecţie... Mat nu se ia în serios nici măcar în cele mai răscolitoare sau feroce trăiri, în cele mai profunde tristeţi şi înflăcărări. Nu crede în universalitatea simbolurilor, în semne cu înţelesuri univoce... Pentru el totul e unic şi irepetabil. Este un poet al curgerii continue care încearcă să portretizeze distinct fiecare îmbucătură de viaţă. El descompune în rădăcină tot ceea ce, la un moment dat, îi pare că ştie, că pricepe, că poate stăpâni. Nu îşi dă voie să creadă în ceea ce îi dezvăluie simţurile, chiar dacă e predispus la o „perpetuă manipulare” a acestora... Până şi revelaţiile pot fi reversibile sau pot îmbrăca forme iluzorii. E într-un fel inversul lui Toma Necredinciosul. Nu crede decât în ceea ce e dincolo de expresie, de forme... Se lasă captivat de forme şi mistuit de ele, pentru a le putea depăşi.

Dacă ar fi să dau un nume de cod felului său de a scrie, aş spune că Matul practică o poezie animistă. Stările, ideile, imaginile capătă nume proprii, toate sunt duhuri, sunt fiinţe.

Înspre noi vine acum o femeie-dovadă
Ne priveşte de sus, noi îi spunem câte ceva
Ea nu ne aude fiindcă e doar o femeie înaltă

Şi se ştie că aceste femei nu aud.

Animismul este o caracteristică definitorie a stilului său. Aproape în fiecare poem, apare travestită, într-o altă nălucire, „femeia”. Există femei-arbori şi femei-ispită, femei de fum şi femei-muzică. Dacă în esoterica tradiţională există patru elemente şi un al cincilea care este un compus alchimic, universul lui Mat evidenţiază încă unul, derivat: elementul feminin (fără nici o legătură cu întrupările de sex femeiesc). Acest element este un produs hibrid al fuziunii dintre pământ (formă) şi apă (trăire)... Tot ceea ce ţine de eros şi de filia se metamorfozează în apariţii femeieşti cărora însă nu le este contrapusă sau echivalată o suită de apariţii bărbăteşti. Spiritul masculin este doar o ficţiune culturală, o metaforă. Ceea ce există ca esenţă a existenţei, ca energie, corpuscul de stare, vibraţie, undă, manifestare naturală ţine de principiul feminin. Conştiinţa umană e de gen masculin, dar conştiinţa nu este decât un rezervor de idei şi construcţii de nisip care se năruie peste noapte. Sevele, care curg prin noi şi care ne compun identităţile interioare, fie că suntem întrupaţi în bărbaţi sau femei, ţin de principiul feminin. Dragostea e femeie, mirarea e femeie, fericirea e femeie, tristeţea e femeie, ceea ce ne atrage sau ne stârneşte zbuciumul în întâlnirea cu celălalt este întotdeauna o manifestare a elementului feminin care ne poartă amprenta. Astfel că, în poezia lui Mat, ne întâlnim cu femeia-timp, cu mama-meduză, cu femei de o frumuseţe „nimicitoare”, cu tot felul de nimfe şi de iele.

Mat este un călător şi un explorator, se află mereu între drumuri, fascinat de peisajele în schimbare, de stările pe care le străbate, de viziunile care îl străbat... Pentru el, poezia e o călătorie prin teritoriile obscure ale fiinţei, prin subteranele minţii, o căutare febrilă a nu se ştie ce, ca într-un basm al cărui titlu mă încânta în copilărie: „Du-te departe, nu se ştie în care parte, şi adu cu tine ce nici tu nu ştii prea bine!”. Mat îşi contemplă căutarea, dând nume provizorii sau definitive apariţiilor sufleteşti care îi ies în cale, manipulând substanţa sensibilă şi decantând „esenţe tulburi”. Cuvântul de ordine al poeziei sale este misterul:

D_o_r

A fi parte a unui ceva dinainte aflat
A devora printre gene somnul mortal al femeii
Înainte de toate

Ca într-un vis în care scările nici n-au fost nici nu sunt.

Ceea ce mă farmecă în stilul lui Mat e, o dată, spiritul de bufon (dintotdeauna m-au atras bufonii) şi apoi o anumită subtilitate şi discreţie. El nu îşi trâmbiţează emoţiile, oricât ar fi de puternice, le conturează în tuşe fine, ca şi cum le-ar împărtăşi în surdină. Uneori, pare că le-ar derula cu încetinitorul sau că ar vorbi în şoaptă... Însă poezia sa nu are nimic din specificul artei minimaliste; dimpotrivă respiraţia lirică e bogată, încărcată aproape baroc. Versurile sunt expresive prin ceea ce ascund în substrat, prin ceea ce e sugerat abia şi nerostit:

Vom trage la sorţi dreptul la ultimul glonţ

Doi care suntem cu doi care am fost
Minus câţi vor mai fi cei care nu au înţeles mai nimic din toată această zbatere interioară...

Rămânem cu coatele goale
La o masă cu un singur cuţit înfipt adânc în carnea crudă a lemnului.

Ceea ce tulbură în acest poem este ambiguitatea formulării. Versul „doi care suntem cu doi care am fost” ne trimite cu gândul la multiplicitatea identităţilor interioare, iar versul următor sugerează o suprapunere între imagoul „străinului” şi „un personaj interior”, „o voce” pe care o percepem ca fiind proprie, dar care rămâne undeva la periferia fiinţei. „Toţi cei care nu înţeleg” sunt o armată de chipuri lăuntrice, de euri indiferente, sunt proiecţii ale alterităţii, sunt acele avataruri pe care lumea (exterioritatea) le-a sădit în noi, surpându-ne calea spre lucrurile care ne sunt cu adevărat proprii şi vitale... Nu suntem în permanenţă aceiaşi, în noi convieţuiesc alternativ sau simultan o sumedenie de entităţi – vezi parabola Omului-lup din Lupul de stepă - dintre care doar unele înţeleg, „realizează” iubirea.

Mintea poate deveni uneori un teren minat care ne alienează de propria esenţă sufletească. Matul este conştient de acest pericol, dar există şi Nocta care veghează.

Nocta apare în chip de preoteasă care oficiază toate ritualurile singurătăţii. E o voce interioară care te conduce prin întuneric. Între „tine” şi „însuţi” se află un coridor mai mult sau mai puţin opac. La unul dintre capete, se întrezăreşte ceea ce ştii despre tine în prezent, la celalalt se află muza, îngerul, Nocta e acea parte a fiinţei proprii de dincolo de orizonturile oricărei prefaceri. Cineva din tine te ajută să înţelegi, să speri, te trezeşte din coşmaruri, se travesteşte în iubită, în călăuză, în punct de sprijin. Cineva veghează asupra ta şi îţi trimite semne... Nocta e tandră, ocrotitoare, Nocta e lucidă, înţeleaptă, necruţătoare. Nocta e umbra care te urmăreşte în tot şi în toate, Nocta dezvrăjeşte iluzii şi decantează aşteptări, Nocta e cea care îţi şopteşte în gând, cu o voce maternă: „nu fi prost, nu ştii trăieşti în substratul permanent al ploilor?”.

Uneori mă gândesc că, pentru Mat, ceea ce obişnuim să numim viaţă reală, este doar o parabolă, în vreme ce poezia este tâlcul ei concret, este materializarea ei într-o substanţă mai consistentă şi mai perenă...

În ceea ce priveşte încercarea semi-patetică şi absurdă de a capta certitudini, Mat este perfect elucidat. Nu speră în adevăruri stabile, ci caută doar un echilibru în îndoială,ceea ce îl face să aibă un soi de calm în faţa misterului şi imensităţii necunoscutului. Prin fiecare vers, Mat pare a spune şăgalnic: ştiu că nu ştiu nimic, dar nici de asta nu sunt sigur.