Ironia ca mod de existenţă
Andrei Terian
Eseist şi autor de volume (ştiinţifico-)fantastice, Voicu Bugariu pare să-şi fi construit activitatea literară printr-un mecanism al compensaţiilor. Şi nu e vorba aici doar de cunoscuta formulă „poet şi critic”, ci mai ales de afinităţile elective ale scriitorului, care practică o proză onirică şi speculativă, dar comentează, în egală măsură, opere din linia realismului canonic. Dovadă stau monografia despre Zaharia Stancu (1974) şi, nu mai puţin, chiar cartea de faţă. În fine, ce poate fi mai contrastant decât ludicul jovial personajelor lui Preda (măcar din prima parte a creaţiei) şi tonul grav, împovărat de responsabilităţi al comentatorului?Şi totuşi, Existenţe ironice nu este o carte despre comicul operei lui Marin Preda. Sau, în orice caz, nu e numai atât. Căci minuţioasa analiză a lui Voicu Bugariu, care nu lasă nescotocit nici un colţişor al textelor prozatorului, se desfăşoară pe trei niveluri. La primul etaj întâlnim, fireşte, o antologie comentată a situaţiilor comice. Un alt cat radiografiază, însă, tipologia şi distribuţia actorilor ironici în vasta Comèdie prediană, pentru ca studiul să fie ulterior mansardat cu o analiză a ironismului ca atitudine estetică, urmărind diseminarea acesteia în cărţile lui Preda. Dar, cum ştim prea bine că o construcţie e altceva decât un maldăr de prefabricate, întregul rezultă la Voicu Bugariu din însumarea adezivă a celor trei niveluri: cartea (şi casa) stau în picioare în primul rând datorită conceperii ironiei ca modus vivendi, ca stil de existenţă împărtăşit deopotrivă de narator şi de personaje. „Împărtăşit” e, totuşi, doar un fel de-a spune, de vreme ce criticul demonstrează cum ironia – revendicată şi asumată în scrierile din anii ’50-’60 – devine de-a lungul timpului o armă cu două tăişuri, periculoasă nu numai pentru oponenţi, ci şi pentru utilizator: „Esenţa ironiei este delimitarea hibridată de sentimentul propriei superiorităţi, de trufia celui străin de suferinţă şi de iubire, crezându-se spectator şi judecător al tuturor. Existenţa ironică, materializată în acţiuni şi, mai ales, în cuvinte, are drept motor secret tocmai acest sentiment.” Prin urmare, în romanele publicate de Marin Preda în ultima parte a vieţii asistăm la acutizare a simţului etic şi, implicit, la o dez-ironizare progresivă a discursului şi a lumii narative.
Cum şi de ce se ajunge aici – iată unul din meritele cărţii lui Voicu Bugariu, care conjugă în chip fericit plăcerea netrucată a lecturii cu cercetarea de tip pozitivist. Un merit, dar, fără îndoială, şi un risc, de vreme ce, pentru a străbate acest drum, autorul scoate de la naftalină vechiul determinism sociologic. Care, nu-i vorbă, nu-i de lepădat pe de-a-ntregul, ci doar pe alocuri. Numai că în punctele esenţiale. Fireşte, intenţiile autorului, care îşi propune să urmărească evoluţia structurilor narative în raport cu mentalităţile, cu contextul politic şi cu discursul ficţional, sunt pe deplin onorabile. Însă nu întotdeauna convingătoare. Căci cu greu am putea accepta să vedem în Ana Roşculeţ sau în Desfăşurarea „o structură autoparodică” şi nu un trompe l’oeil datorat distanţei istorice, recte faptului că întregul realism socialist ar fi putut deveni o imensă comicăraie, de n-ar fi fost o mare tragedie. Unde să mai punem că aici apare încă un risc: cum cartea de faţă a fost finalizată în 1984 (şi revizuită estimp doar stilistic), unele din observaţiile autorului tind să pară azi desuete, mai ales în comparaţie cu ceea ce au scris de atunci încoace Vasile Popovici ori Monica Spiridon, bunăoară. Ce-i drept, ambele riscuri sunt periculoase, dar nu fatale, de vreme ce Voicu Bugariu reuşeşte să le evite prin insubordonarea faţă de schemă (în primul caz) şi prin fineţea nuanţărilor (în celălalt). Acelaşi mecanism al compensaţiilor despre care vorbeam la începutul textului se dovedeşte încă o dată salvator.
Cartea lui Voicu Bugariu e o cercetare serioasă şi avizată care, fără să ofere o imagine radical nouă a prozatorului, creează, totuşi, un portret plauzibil şi coerent, lăsându-ne astfel să aruncăm o privire în ungherele unei opere încă insuficient explorate.
