Hazardul obiectual şi infinitul flirt cu cuvintele
Marius Chivu
Cu poetul Şerban Foarţă nu eşti niciodată în siguranţă. Cărţile lui de poezie sînt atît de neaşteptate încît nu-ţi rămîne decît să te consolezi cu faptul că orizontul tău de aşteptare este meschin, chiar anacronic, deci total inutil. Pentru că orice, dar orice, poate fi un bun material poetic pentru eruditul prestidigitator liric care este Şerban Foarţă. Indiferent că e vorba de o plachetă cu ştiri turnate în versuri (Erau ziare, evenimente, Editura Brumar, 2000), de o carte scrisă la două mîini in absentia (Spectacol cu Dimov, Editura Vinea, 2002), de proză şi chiar puţină dramaturgie rescrisă în cheie proprie (Caragialeta şi Caragialeta bis, Editura Brumar, 1998-2002), de traduceri care survolează istoria poeziei (Clepsidra cu zăpadă, Editura Polirom, 2003), un tratat de fizică, de cibernetică, ale cărui "mulţimi Mandelbrot", pixeli şi fractali poetul le îmblînzeşte în ritm şi rimă (Fractalia, Editura Brumar, 2004), sau un delir tautofonic livresc (Rebis, Editura Humanitas, 2005)... Fără să ştie ce îl aşteaptă la capătul versului, cititorul lui Şerban Foarţă semnează, de fiecare dată, în alb un pact literar-emoţional.Dacă Fractalia era o transpunere în versuri a opt imagini cu pixeli şi fractali prezente în paginile 86-93 ale cărţii lui Roger Penrose, Despre gîndire, fizică şi calculatoare, noua plachetă de versuri a lui Şerban Foarţă este inspirată de imaginea unui cliquet de la pagina 220 a unui Petit Larousse, ediţia 1973. Nimic mai firesc, aş zice. În Jocul poeziei, una dintre cele mai frumoase cărţi scrise vreodată despre poezia românească, Ion Pop găsise în comentariul făcut de poetul însuşi pe marginea unui rondel de Macedonski o admirabilă exprimare valabilă inclusiv autorului acestui Cliquet: "un joc aproape gratuit (şi delectabil) al propriei lui civilizaţii." Unde, spun eu, accentul nu cade atît pe "joc" cît, mai ales, pe această "proprie civilizaţie" care, tot mai mult în ultimele volume de poezie ale lui Şerban Foarţă, este inspirată de imagine. Căci, dacă tot trăim într-o civilizaţie a imaginii, de ce poeţii nu şi-ar inventa noi forme de poetică imagocentriste!?
Poetul se supune, astfel, din nou, regulilor grafice ale imaginii, dar nu atît în sensul constrîngerii, cît al inspiraţiei. În rostire, imaginea obiectului capătă (şi un alt) sens, unul poate deturnat, dar tocmai de aceea îmbogăţit, căci orice obiect conţine o geneză virtuală. Fantezia nu se autogenerează, ea e uşor determinată, iar improvizaţia, deşi dă aerul unei infinite libertăţi, este controlată de temă. De aici şi fascinanta artificiozitate. Sofisticatul limbaj poetic al lui Şerban Foarţă şi enciclopedismul lui nu mai derutează, precum nărăvaşul calambur şi tautofonia cameleonică de altădată, ci ne propun un joc în care erudiţia lingvistică, departe de a mai oculta tema învăluind-o în misterele lexicale, joacă rol de translator vizual. Avem de-a face aici cu un fel de hazard obiectual, căci ce pot avea în comun peştii-pijama cu steagul Coreei!? Geniul asociativ al lui Şerban Foarţă trebuie urmat şi mai puţin urmărit, căci logica lui se pierde în hăţişul de cuvinte al marelui Text care este însăşi lumea în care trăim. Ca şi în celelalte cărţi, umorul, livrescul şi chiar misterul însoţesc acurateţea execuţiei în ritm şi rimă, dar asta e deja o discuţie banală.
Ce înseamnă însă toate acestea? Cît de gratuit este acest "joc", ce semnificaţii dezvoltă el şi ce disponibilitate are la emoţie? Sofisticată şi uzînd de numeroase strategii lirice, poezia senzuală şi plină de suspans liric a lui Foarţă vrea, mai degrabă, să te piardă pe drumul spre Damascul semnificaţiei, o călătorie în care fiecare cuvinţel ascunde sub văl o fată morgană modulară. Rolul cititorului este fundamental. În primul rînd, tradiţia obligă: nu există intertext fără text. Nu poţi descinde naiv, fără o oarecare iniţiere literară şi lingvistică, în poezia lui Şerban Foarţă. Ar fi, deopotrivă, un semn de impoliteţe, vanitate şi inconştienţă. Avem de-a face, în egală măsură, cu o poezie instrumentalistă, dar şi cu una ermetică... Poezia lui Şerban Foarţă şi-a însuşit toate tendinţele, transcende curentele şi genurile şi atunci ce cod ar trebui aplicat!?
Cît despre sensibilitatea unei astfel de poezii tehnic-ezoterice, ea e de căutat - cum am mai spus - în mai multe direcţii. În primul rînd, muzicală. Nicolae Manolescu a vorbit primul despre "muzicalitatea emoţiei" la Şerban Foarţă, dar argumentele vin taman de la Verlaine sau Apollinaire. Pentru ermetism, există Mallarmé şi Barbu, iar dacă eşti şi mai "bazat", poţi căuta la fenomenologi sau la deconstructivişti chestiunea limbajului. Dacă eşti open minded atunci nu-ţi vor scăpa micile fabule şi alegoriile unei poezii foarte tricky. Altfel, te pot emoţiona imaginile supra-realiste sau "metafora care ia prin surprindere imaginaţia", care este esenţa poeziei în viziunea lui Borges... În multe feluri - istorice, dar, mai ales, personale - se poate recepta sensibilitatea poeziei lui Şerban Foarţă, chiar şi cînd ea pare că ţine mai mult de o dexteritate lexicală în ritm scurt şi rimă rară. Dar asta depinde şi de cultura şi de disponibilitatea la emoţie a privitorului tabloului.
Îmi vine să spun că în poezia lui Şerban Foarţă fiecare e pe cont propriu. Şi chiar o spun. Ca o concluzie, ca o premiză sau ca pe un avertisment. Alegeţi voi!
