Borges al nostru
Horia Gârbea
Nu l-aş asemăna pe Radu Sergiu Ruba cu Borges dintr-un reflex facil al observării unei chestiuni în fond exterioare. Nici pentru că el este un excelent vorbitor de spaniolă. Ci numai pentru că viaţa lui se desfăşoară într-un mediu saturat de livresc, de erudiţie şi "poligloţie" şi mai ales pentru că nici un gen literar nu-i este străin. Poezie şi proză a făcut şi publicat. Dar erudiţia, memoria şi viteza lui de reacţie se văd cel mai bine în eseuri şi interviuri, asemeni marelui argentinian.Mi-l amintesc pe Radu Sergiu Ruba de la şedinţele cenaclului Universitas citind în Braille, în întuneric, după ce portăreasa-securistă ne stinsese lumina ca să nu ne putem continua sedinţa. În anii aceia mai ales, apariţia unor cărţi precum Cuvînt înainte de Cristian Popescu şi Iluzia continuă de Radu Sergiu Ruba au fost nişte mari evenimente, şi nu numai, pentru noi.
Şi totuşi, fantastul Ruba îşi dă măsura mai ales în speciile literare ale preciziei şi "volubilităţii intelectuale", ca să zic aşa. În cei 20 de ani de la debut, tot atâţia de când îl cunosc eu pe autor, arta lui Radu Sergiu Ruba a evoluat sub zodia echilibrului şi lucidităţii. Strălucitoare prin reflexia luminilor gândirii, până şi poezia sa păstrează sub stratul jucăuş-intimist mari zone de gravitate şi reflecţie filosofică. Cu atât mai mult eseul! Cultura vastă şi experienţa existenţială bogată duc adesea la memorabile formule apoftegmatice în toate genurile practicate. Scrisul lui Ruba are o înălţime şi o răceală clasice, ventilate de spirit ludic şi spontaneitate. Interlocutor cu mare farmec, prozator talentat, Radu Sergiu Ruba este mai ales un poet solar, echilibrat, de remarcabilă elevaţie estetică. Dar şi un eseist care nu că ştie să nu plictisească, ci este complet străin de fastidios ce nu se lipeşte de el precum apa de peşte.
Mulţi dintre poeţii ce au făcut gloria azi legendarului Cenaclu Universitas s-au apucat să scrie proză. Iar rezultatele nu au fost neglijabile, ba dimpotrivă. Eseu, de asemeni. Ba şi reportaj sau interviu. Dar au rămas scriitori. Iar Ruba cel mai mult.
În cazul lui Ruba, toate eseurile, exact ca şi prozele sale, demonstrează digitaţia superioară a unui maestru care interpretează un simplu cântecel comic cu aceeaşi virtuozitate ca şi o simfonie. Unele nici nu sunt decât "momente" în care hiperrealismul e transformat în grotesc postmodern prin intercesiunea percepţiei monstruos măritoare a autorului.
De altfel, Radu Sergiu Ruba mizează mereu, indiferent de gen, pe volumul său imens de cunoştinţe în cultură şi istorie, ca şi pentru fabuloasa lui memorie în materie de cărţi şi citate, comparabilă doar cu a lui Jorge din Burgos.
Nu întâmplător, autorul se întoarce în anii '50 (despre care va scrie şi un roman), acesta cunoscând cu mare precizie amănunte inedite despre această perioadă nenorocită şi insuficient ştiută din istoria recentă. Aşa se petrec lucrurile şi cu o proză mai veche a lui Ruba, ale cărei surse le regăsim în eseurile despre apariţii mariale: "Suzana". Într-un sat prin care trece o "Suzană" , adică o "mocăniţă", o icoană făcătoare de minuni creează apariţia miraculoasă a Fecioarei. Un maior de Secu', sincer fanatizat, încearcă să anihileze miracolul şi mai ales efectul lui psihologic organizând, între altele, o proiecţie cinematografică pe zidul bisericii şi apoi "deportând" icoana. Viziunea se produce iar, acum însă doar pentru el, şi ticălosul nu supravieţuieşte conflictului creat în mintea-i obliterată.
Radu Sergiu Ruba are şi calităţile intelectuale, talentul şi tenacitatea unui poet şi prozator de primă importanţă, pe care le etalează în eseu cu un farmec şi o exactitate ce-mi amintesc şi de Huxley.
