Dislocare, alienare şi terapie. Totul despre Verdi.
Anda Cadariu
Brrr. Depresie. Tristeţe. Suferinţă. Of. Singurătate. Nonsens. Violenţă. De toate găseşti în acest text. Lucruri nu tocmai vesele, poveşti pe care poate n-ai vrea să le auzi. Dar, ce ciudat, vocea care ţi le spune e atît de persuasivă încît nu prea poţi să nu le-asculţi.Străinii este al doilea text din colecţia Mozaic, ale cărei criterii de selecţie le îndeplineşte, cu siguranţă: e bine scris şi aparţine unei persoane care pînă acum nu a mai publicat nimic în volum. Am primit textul pe e-mail, nesemnat, cu rugămintea din partea LiterNet să... predau ştafeta (nota redacţiei: Anda Cadariu e autoarea primului volum din colecţia Mozaic, lovem@il project). L-am citit fără să ştiu cine e autorul, dacă e un el sau o ea, ce vîrstă are, în ce oraş trăieşte. Practic, un om complet necunoscut, adică foarte străin de mine, a scris un text pe care l-am citit repede şi cu plăcere.
Străinii e o nuvelă mai lungă. Nu are complexitatea unui roman. De fapt, cel mai bine ar fi să-l privim ca pe un monolog ai cărui martori sîntem noi, cititorii. Mai degrabă receptori decît martori, pentru că personajul-narator ni se adresează direct, încă de la început. Şi o face destul de abrupt: "Dacă tot aţi ajuns aici"... Textul continuă în acelaşi stil direct, confesional. Cînd am început s-o citesc, am avut senzaţia că abia am întîlnit un om care, iată, deja îmi spune o poveste. Ca să ne apropiem mai uşor, prezentările sînt făcute imediat: "Ei bine, am zece ani şi mă cheamă Verdi". Ne va spune că de fapt îl cheamă Victor şi e un băiat supradotat în vîrstă de zece ani, care a sărit deja cinci clase şcolare pentru că învaţă extrem de repede. Mai încolo vom înţelege că această condiţie de supradotat a personajului era necesară în economia textului: nimic n-ar fi verosimil dacă personajul ar fi un copil normal de zece ani, pentru că stilul este unul al unui om matur, iar cuvintele folosite - mult prea sofisticate pentru vocabularul unui copil normal aflat la această vîrstă.
Despre ce e vorba în Străinii? Despre străini, desigur, despre mai multe feluri de străini, dar, mai ales, despre unul anume: Verdi. Şi Verdi povesteşte. Vrea să ne spună totul despre el: că trăieşte în Germania împreună cu familia lui, compusă din mamă, tată şi un frate pe care-l respinge fiindcă, spre deosebire de el, e "subdotat" şi nu au prea multe în comun; că mama lui are un iubit de şaptesprezece ani; că el, Verdi, are sentimente amestecate faţă de această mamă; că întreaga familie duce o viaţă retrasă şi că membrii săi nu se simt deloc bine în condiţia de imigranţi.
Verdi vorbeşte în cele optzeci şi cinci de secvenţe din care este compus acest text. E ca şi cînd ar mai lua din cînd în cînd o gură de apă, în timpul extenuantului discurs pe care-l ţine, un discurs plastic, în care se relatează fapte şi se ridică întrebări: "A mai avut cineva senzaţia că totu-i fals şi gol şi fără sens?" sau "Dragostea poate să îmbete?! Dragostea poate să te facă să verşi?! Dragostea te poate face dependent şi îţi poate răpi până şi cel mai mic dram de respect de sine?! Ne avertizează la şcoală despre droguri, despre băutură, dar să fiu al naibii dacă am auzit ceva despre dragoste...! Am ştiut eu! Am ştiut eu că ne servesc realitatea îmbrăcată în zahăr!", sau "Aşa că întreb: este fericirea imposibil de atins?! Nu-i aşa că mă fac de râs doar punând această întrebare?! Că acum nu mai par aşa de inteligent cât vroiam să par?! Că toate eforturile mele de a impresiona s-au dus pe apa sâmbetei?! Dar încă odată, am doar zece ani. Zece! Ah, nu, nu vă jenaţi! Pot auzi stadioane de oameni râzând de mine, chiar în acest moment."
Lumea lui Verdi nu e una fericită, după cum se poate deduce din întrebările de mai sus. Culorile în care personajul-narator - acest copil supradotat de zece ani, alienat, dislocat şi dezechilibrat din cauza unei vieţi familiale şi sociale turbulente - pictează realitatea nu sînt tocmai pastelate. Mai mult, povestea lui are un final cumplit. Se termină în frig şi singurătate. Ca să fiu în spiritul textului, aş spune că asta se numeşte, cred, "Dead End". Ajuns la acest final surd, trist, Verdi tace.
În liniştea care s-a lăsat după povestea lui Verdi, am început să adresez întrebări despre autoare - căci s-a dovedit, ulterior, a fi o autoare. Am aflat doar că a terminat Academia de Artă, a lucrat ca graphic designer, art director şi web designer pînă în 2000 şi că a locuit cîţiva ani în Germania, apoi s-a întors în ţară un an şi apoi din nou în Germania. Amănunte, de fapt, chiar dacă Străinii, primul ei text de mai mari dimensiuni - care sper să nu fie şi ultimul - are un filon expresionist evident; nu degeaba ţara unde se petrec faptele relatate e Germania. Nu ştiu ce a însemnat pentru Simona Cratel această poveste. Poate o terapie în urma alienării şi dislocării. Indiferent de motivaţia autoarei, e un discurs care merită ascultat din cel puţin două motive: pentru întrebările pe care le ridică şi pentru tonul bine dozat al vocii care-l spune.
Mi-am început propriul discurs cu interjecţii, aşa că poate-ar fi indicat să închei tot aşa: Psst, cititorule, dacă ai timp... cineva vrea să-ţi spună o poveste! Pregăteşte-te să afli totul despre Verdi!
