Taximetristul şi poetul
Cornel George Popa
Cătălin Mihuleac seamănă cu o vedetă rock aflată în vacanţă sau cu un actor celebru de film care nu vrea să fie recunoscut de către fani.Costel Mardare e taximetrist la Iaşi.
Despre Cătălin Mihuleac aţi auzit, sper: scrie pe la diverse ziare, culturale ori nu, e autor de proză scurtă, romancier şi, mai nou, dramaturg. Piesele lui s-au jucat la câteva teatre din ţară, au participat la festivaluri, au fost date la radio. Poartă părul lung şi nişte ochelari de soare clasici, puţin retro, cu lentile aproape negre. Niciodată, indiferent de vreme, nu l-am văzut fără ochelarii aceia pe nas.
De Costel Mardare nu a auzit nimeni. Eu însă îl ştiu bine fiindcă e văru-meu. Duce o viaţă mizerabilă, de individ prizonier în propria existenţă, este mereu hăituit de datorii, se află în plin proces de divorţ cu nevastă-sa şi locuieşte împreună cu "fimeia" - după cum spune el - şi copilul într-un apartament infect de două camere confort doi, la etajul patru al unui bloc dintr-o zonă sordidă a oraşului.
Când am fost la el prima oară după ce s-a mutat, aproape mi-a venit să vomit. Intrarea în bloc, de mărimea unei vizuini, scările murdare şi distruse, palierul acela îngust cu patru uşi una lîngă alta, ca nişte sicrie pe verticală, fauna, cât şi locaţia imobilului, mi-au creat o impresie puternică de coşmar lichid, ceva între oroare, tristeţe şi repulsie.
Văru-meu, ca orice şofer, se crede un tip deştept. Nu ascultă manele, nu se uită la "Surprize, surprize", nu le are cu fotbalul şi urmăreşte ştirile de la televizor fără să le creadă prea tare. Are în casă discografia completă a formaţiei Pink Floyd, îţi poate vorbi despre David Gilmore ore întregi, ştie pe de rost toate versurile cântecelor, iar în biblioteca lui, ţineţi-vă bine!, puteţi găsi Cioran, Dostoievski, Musil, Gogol şi Sartre. Văru-meu n-a mai citit o carte de douăzeci de ani, cred, însă operele acelor autori, pe cuvîntul meu, se află acolo.
Bizar, nu?
În vremea odiosului, văru-meu era (este şi acum, dar într-o altă formă) un revoltat. Pe Ceauşescu nu-l scotea din "bou' ăla de cizmar", conducătorii ţării erau "împuţiţii ăştia de comunişti", asculta numai Europa liberă şi plănuia să fugă din ţară. Odată chiar a făcut-o, dar a fost denunţat de către părinţi şi s-a întors de la Timişoara la Iaşi escortat şi cu cătuşe la mîini. Printr-o întâmplare, a scăpat de puşcărie, însă a intrat într-un program sever de monitorizare.
Între mine şi el e o diferenţă de şase ani. Eu, pe vremea aceea, terminasem deja o facultate şi scriam pentru un ziar studenţesc din Iaşi. Iar familia mi-a trasat sarcină să mă ocup de văru-meu. Atunci i-am pus în mână prima carte. Am început tare: Dino Buzzati - Deşertul tătarilor. I-am vorbit despre autor, despre povestirile cuprinse în volum, i-am făcut capul mare şi l-am trimis acasă.
Peste câteva zile văru-meu a venit la mine transfigurat. Îi plăcuse cartea extraordinar şi mai voia. Am început să bag în el la greu: Marquez, Sartre, Tolstoi, Camus, Gogol, Dostoievski.
Venea bietul văru-meu după fiecare lectură parcă alt om. Cărţile acelea, nu foarte uşoare, fiecare în parte şi toate la un loc, explodau în capul lui. Vorbea altfel văru-meu, privea altfel, se transformase cumplit. Parcă şi de mers, mergea altfel.
Tanti-mea Clarisa era fericită şi voia să mă pună la icoană: Costel stătea în camera lui şi citea. Costel asculta Pink Floyd. Dintr-o brută periculoasă, cu aspect de bătăuş profesionist chipeş, care dormea mai mult prin paturile studentelor decât în patul lui, văru-meu se făcuse băiat de casă.
După aceea s-a îndrăgostit nebuneşte de o fată, s-a însurat cu ea, a renunţat atât la lectură, cât şi la ideea plecării din ţară, apoi a venit Revoluţia, s-a apucat de taximetrie şi aşa mai departe. Restul îl ştiţi.
Bine, bine, veţi spune voi, am înţeles că văru-tău e o brută semianalfabetă care l-a citit cândva pe Tolstoi. Însă care-i legătura dintre el şi Cătălin Mihuleac? De Cătălin Mihuleac ai uitat, fraiere? Cătălin Mihuleac e subiectul, nu ratatul de văru-tău.
Ok, ok, spun eu, legătura vine imediat. Aveam nevoie de această (prea) lungă introducere ca să înţelegeţi contextul.
Odată, merg ca de obicei pe la văru-meu, vorbim de una, de alta, şi numai ce-l aud întrebând:
- Băi... îl ştii pe unu'... Cătălin Mihuleac?
- Da, spun eu, surprins de întrebare, e scriitor.
- Şi e bun? face văru-meu.
- Destul de bun, răspund eu, prudent.
- Are o rubrică în Ziarul de Iaşi, spune văru-meu.
- Da, spun eu, ştiu...
- Băi... scrie mişto Mihuleac...
Nu spun nimic. Aştept. Văru-meu continuă:
- E mişto tipul. Îl cunoşti?
- Da, spun eu, de o mulţime de ani...
- Şi cum e, ca om?
- Normal, zic eu, plăcut...
- Băi, zice văru-meu, aş vrea să-l întâlnesc... Poţi să mi-l prezinţi?
- Sigur, spun eu.
- Mi-ar plăcea să-l văd, aşa, viu, zice văru-meu. Îl citesc de mulţi ani şi-mi place tipul... Adică mereu îmi place de el cum scrie şi, dacă tu îl cunoşti, aş vrea să-l cunosc şi eu...
- Bine, zic eu, ai să-l cunoşti.
Văru-meu mai stă un pic (nu-i prea vorbăreţ), apoi întreabă:
- Da' pe Nistorescu îl ştii?
- Da, spun eu.
- Pe bune? întreabă văru-meu.
- Pe bune, spune eu. Iar pentru a întări afirmaţia, plusez: am fost şi la el acasă.
Văru-meu, neîncrezător:
- Ai fost tu în casă la Nistorescu?
- Da, am fost, zic eu. Stă undeva pe lîngă bulevardul Expoziţiei, are-o curte mare, doi câini şi piscină.
Văru-meu iarăşi mai stă un pic (v-am zis, nu-i prea vorbăreţ), apoi spune:
- Şi de Nistorescu îmi place...
- Bravo, zic eu, ai gusturi bune.
- Eu cumpăr în fiecare zi două ziare: Evenimentul zilei şi Ziarul de Iaşi. Şi prima oară citesc ori editorialul lui Nistorescu, ori articolul lui Mihuleac. Numai că Mihuleac nu scrie în fiecare zi.
- Păi nu, zic eu, el e un fel de scriitor la ziar, aşa cum e Tudor Octavian, de pildă, pe când Nistorescu e obligat s-o facă în fiecare zi, ca editorialist şi director al publicaţiei.
- Băi, zice văru-meu, după un timp, aş vrea să-l cunosc şi pe Nistorescu.
- Tată, exclam eu, fals revoltat. Da' pe Andreea Marin n-ai vrea s-o cunoşti? C-o ştiu şi pe ea. Sau pe Marius Tucă. Sau pe Cristoiu. Pe Cristoiu, zic, n-ai vrea?
- Ba da, zice el, da' cel mai mult aş vrea să-i cunosc pe Mihuleac şi pe Nistorescu.
- Aaa, zic eu, Andreea Marin nu contează?...
- Nu, zice el. Sau contează, dar pentru alţii. Pe mine unul nu mă interesează Andreea Marin.
- Păi de ce? zic eu. Este ieşeancă, de-a noastră, e frumuşică... apare la televizor... place poporului...
- Andreea Marin nu scrie, zice văru-meu. Andreea Marin doar apare la televizor.
Am rămas paf.
Bineînţeles, nu i-am făcut cunoştinţă nici cu Mihuleac, nici cu Nistorescu, dar mereu Mihuleac şi Nistorescu intrau în discuţiile noastre.
Odată, când să plec de la el, îl văd pe văru-meu că vine către mine şi-mi dă ceva. Un plic.
- Ce-i asta? întreb.
- Aaa..., zice văru-meu vag stânjenit, sunt nişte articole de-ale lui Mihuleac.
Rămân iarăşi prostit. Mă uit în plic. Un teanc grosuţ de articole.
- Şi-ai decupat tu din ziar, le-ai strâns şi le-ai pus în plic special pentru mine?
- Da, zice văru-meu uşor intimidat. Eu de obicei arunc ziarele. Sau i le duc lui taică-meu. Da' unele articole de-ale lui Mihuleac mi-au plăcut atât de mult, că le-am păstrat. Şi m-am gândit să ţi le dau ţie, să le citeşti şi tu.
- Mulţumesc, spun eu, am să citesc.
- Sunt foarte mişto, adăugă văru-meu, apoi adăugă: să nu le pierzi...
- Poftim?! fac eu.
- Să nu le pierzi, zice el.
- Păi..., să nu mi le mai dai atunci, zic eu, fiindcă sigur am să le pierd. Am pierdut sau am rătăcit sute de materiale de-ale mele, darămite pe-ale altora.
Văru-meu are un moment de ezitare.
- Bine, zice, ia-le, totuşi, da' măcar să le citeşti...
- Ok, zic, am să le citesc.
După o altă perioadă de timp, văru-meu a fost efectiv distrus: Mihuleac nu mai scria pentru Ziarul de Iaşi, iar Nistorescu a plecat de la Evenimentul zilei.
De ce-a plecat Mihuleac? Unde s-a dus? Cum s-a-ntâmplat? Şi Nistorescu! De ce-a plecat? Unde scrie acum? Cum s-a-ntâmplat?
O vreme, văru-meu a bâjbâit. A cumpărat alte ziare, a mai încercat una-alta, dar până la urmă obişnuinţa a fost prea puternică. S-a reîntors la Evenimentul zilei şi la Ziarul de Iaşi, însă acum le frunzăreşte fără plăcere.
Şi, într-o zi, numai ce-l aud:
- Băi, zice văru-meu, tu mai ai articolele alea ale lui Mihuleac pe care ţi le-am dat?
- Poftim?! zic eu.
- Mai ai articolele alea ale lui Mihuleac pe care ţi le-am dat?
- Nu! Zic. Sau le am! Dar nu ştiu unde sunt! Habar n-am!
- Le-ai pierdut?
- Nu ştiu, măi! zic eu aproape iritat. Sunt undeva prin casă, dar e ca şi cum n-ar fi. Habar n-am unde le-am pus.
- Dar nu le-ai aruncat!
- Nu le-am aruncat, măi!
- Pe cuvântul tău?
- Pe cuvântul meu, poftim!
Văru-meu mai stă un pic, apoi spune:
- Băi... dacă le găseşti...
Se opreşte, văzându-mi privirea.
-... nu zic să le cauţi..., dar dacă le găseşti, din întâmplare şi nu uiţi, când mai vii pe la Iaşi, adu-le...
- Băi Costele, zic eu lichefiat de stupoare,... eşti căzut în cap...
- Nu-s căzut în cap, zice văru-meu, dar erau foarte mişto articolele alea... Era unul, ţin minte, despre John Lennon, extraordinar! Şi parc-aş vrea aşa, uneori, să mă mai uit peste ele... Nu-mi pare rău că ţi le-am dat, da'-mi pare rău că le-am pierdut.
Asta e. Cât despre titlul materialului, aveţi dreptate: n-are nici o legătură cu subiectul. Corect ar fi fost: Taximetristul şi scriitorul, însă nu-i aşa că sună mai bine Taximetristul şi poetul? Tu ce spui, Cătăline?
Iar despre Garsoniera memorială confort trei - nu vă spun nimic. Descoperiţi-l pe Mihuleac singuri. Dacă a reuşit un tip ca văru-meu, sigur puteţi şi voi.
PS: Jur că tot ceea ce am scris aici este adevărat.
