O parte a lumii mele...
Lucian Maier
Un aspect pe care mi-l amintesc întotdeauna cu plăcere şi pe care îl preţuiesc din ce în ce mai mult e amintirea profesorului meu de română din liceu. Intra în clasă şi din două vorbe deja ne cîştiga pentru istoria care urma să se deschidă în cîteva clipe. Cu el fiecare lecţie avea sens fiindcă el o cobora în universul nostru, ne făcea să simţim subiectul respectiv şi ne făcea să-l gîndim. Profesorul H. avea încredere în mintea noastră şi ne oferea cadrul în care să o formăm. Profesorul H. ne permitea să creştem.Trăiam în Călan, un oraş în care dacă întindeai haine la uscat, afară, în două ore se depunea un strat însemnat de funingine pe ele. Făceam naveta la liceu în Hunedoara şi mă bucuram de fiecare zi senină. Dacă ploua cînd terminam orele, ajungeam acasă roşu. Furnalele combinatului din Hunedoara duduiau, înălţînd peste oraş nori imenşi de zgură. Apoi s-au oprit şi s-a dovedit că nu e deloc mai bine. Cînd fugeam de la ore în grup, una dintre conversaţiile devenite leit-motiv cuprindea scenariul unor plecări în străinătate, fiindcă unii sau alţii au plecat deja şi ori s-au întors cu ditamai maşina, ori se aude că le-ar fi bine acolo... Nu ştiu cîte dintre plăsmuirile întîlnirilor de odinioară au devenit realitate, cît Luci, cît Sorina sau cît Nae au devenit foştii mei colegi de şcoală. În Hunedoara, astăzi, furnalele nu mai scuipă zgură, dar dorinţa de a pleca e la fel de mare.
Occident cuprinde trei istorii care, prin forţa destinului, un destin care a sădit ceva elemente comune acolo, ajung să se intersecteze şi, astfel, să se completeze reciproc. Completarea e realizată prin sub-naraţiuni care desenează între personaje un întreg sistem de interdependenţe. Dacă ar fi să reprezentăm heliocentric acest sistem, Luci este elementul în jurul căruia gravitează personajele. Luci are 29 de ani, trăieşte în Bucureşti şi vrea să îşi construiască o viaţă alături de Sorina. Doar că relaţia lor este deja tocită de neajunsurile cotidiene - lipsa unei locuinţe decente, lipsa unui orizont senin, dispute pe care le naşte această situaţie. Pe fondul acestor greutăţi, mirajul confortului material îşi face simţită prezenţa, iar bătrînul Occident oferă soluţii masculine care, în această sferă, accentuează ideea de compromis, pe care cei implicaţi în poveste o îmbrăţişează cu luciditate. Povestea Sorinei şi a lui Luci e cea care străbate scenariul de la un capăt la altul, fiind un fel de trunchi din care cresc celelalte ramuri cu sub-ramurile lor: povestea lui Nae Zigfrid (emigrant român, om de afaceri în Germania, trebuie să aducă în ţară lucrurile de suflet ale lui Nicu, mort în accident de maşină, şi să i le dea prietenului său Luci, pe care Nicu nu îl mai căutase de ani de zile, de la fuga din România; pentru a-l găsi pe Luci, Nae apelează la Vişoiu, colonel în poliţie, cunoscut de-al lui Nae din încercările sale nereuşite de a părăsi ţara) şi povestea Mihaelei (o fată părăsită la cununie de un tip cam beţiv şi terorizată de o mamă care nu doreşte ca fiica ei să rămînă de mirarea lumii, nemăritată adică; Mihaela este colegă de serviciu cu Luci şi este fiica lui Vişoiu).
Povestea lui Mungiu degajă o tristeţe înţeleaptă: e vorba de lumea în care trăim, cu naivitatea sa usturătoare (domnul binevoitor, sosit din Ţările de Jos, gata să înfieze copii), cu imaginea sa învechită despre societate (căsătoria cu orice preţ) şi, mai ales, cu pasiuni înăbuşite în relaţii convenţionale, alegeri care devin sfîşietoare prin limpezimea cu care sînt privite în natura lor (de convenţii) de către cei care trebuie treptat să se stingă. Cu împăcarea pe care o poate da înţelegerea acestor întîmplări şi cu un umor cumpătat, izvorît din uşoara detaşare pe care o aduce înţelegerea, Mungiu se întoarce asupra acestor fapte şi dă voie poveştilor să crească de la sine, din detalii. Pentru noi apare ceva interesant aici, la întîlnirea scenariului cu filmul.
Citind scenariul Occident şi urmărind în paralel filmul, grija autorului faţă de detaliile spuse spectatorului vine în prim-plan. Occident este un film pe care autorul său l-a curăţat de ceea ce putea încărca (inutil) vizionarea, lucruri încă prezente în scenariu. Prin această decantare, Cristian Mungiu lasă loc spectatorului să crească în istoria de pe ecran. Scopul acestei întreprinderi nu e atît acela de a trăi o dramă, cît acela de a înţelege că, uneori, greutăţile sociale înving iubirea şi atunci anumite decizii trebuie luate, chiar dacă rezultatul lor e discutabil. Totul într-o cinematografiere cît se poate de onestă în normele unui film de consum, unui film destinat marelui public.
