Cămăşile Ioanei Ieronim
Ana Damian
Se "întâmplă" uneori coincidenţe neîntâmplătoare, ni se pare atunci că a trecut pe lângă noi un zbor de lumină care ne-a înseninat, zborul se continuă, probabil neperceput, lăsând doar amintiri efemere ca şi clipa care le-a prilejuit.Am avut privilegiul să trăiesc un astfel de moment atunci când Ioana Ieronim, distinsa noastră poetesă, ne-a trimis la LiterNet... o piesă de teatru. Sigur Ioana Ieronim nu este la prima "abatere" de la glasul poeziei dar pentru mine a fost primul volum de teatru pe care urma să i-l redactez.
Am citit în grabă, aşa cum obişnuiesc să devorez la o primă citire volumele pe care le redactez, piesa de teatru Cămăşile având continuu senzaţia de déjà vu, conştientă fiind însă că citeam textul pentru prima oară. Mă gândeam că poate, pe alocuri, atinsesem subiectul cu Ioana în nesfârşitele noastre discuţii. Aşa cum spune ea însăşi, citeam o piesă rurală, despre pierderea generalizată a tradiţiilor în sensul obiectelor înseşi (ţesăturile populare), ca şi a meseriilor, animalelor, a stilului de muncă şi viaţă care au reprezentat realitatea în cursul lung al timpului, cu variaţiunile şi adaptările cunoscute în istoria sec. XX. Mi-am amintit chiar de un obiect văzut la ea acasă, o bucată salvată dintr-o ie străveche respectuos înrămată şi pusă pe perete, un preţios tablou, exact centrul fierbinte al piesei, tradiţiile care mai rămân ca obiecte şi ne decorează viaţa dar nu mai participă la substanţa ei.
Însă, abia când am pus deoparte piesa ca să mă gândesc la imaginile care i s-ar potrivi, am găsit de unde venea acel déjà vu, nişte fotografii uitate pe un IPad, făcute la Muzeul Satului din Baia Mare, uimitoare potrivire de senzaţii, cămăşi populare agăţate în pridvoare sau puse pe sârme, semne ale unor mistere uitate.
Cămăşile Ioanei Ieronim vin din ţinuturi în care tradiţia ancestrală a rezistat mult mai mult decât în alte părţi ale Europei, dar ca un depozit de energie benefică şi nu ca un memento al înapoierii, iar acum, spune autoarea, acea tradiţie nu dispare ci se adaptează la celular, IPod sau tabletă, şi cu toate pierderile şi schimbările, un anumit fond atemporal, trasee umane inerţiale, reflexe ale memoriei de profunzime transpar la limită.
Scrisă în cheie comică/gravă şi pe alocuri magică, Cămăşile spun povestea unui moment istoric inevitabil, acest prezent care, deşi pare a ne îndepărta cu o viteză uriaşă de trecut, nu poate totuşi anihila complet ceva ce ne vine pe altă filiaţie decât simpla amintire. Sunt modelele iilor scrise în memoria noastră colectivă, incantaţii secrete ale unei tradiţii străvechi? Nu ştim, dar Ioana Ieronim ne dezvăluie că urma acelei tradiţii, fie că vrem sau nu vrem, o purtăm încă în noi.
