Coperta cărții

Versuri de trecere



Cîntecele de trecere îi însoţesc pe cei morţi în lumea de dincolo, desprind fir după fir de durere, amintire şi resemnare. Poemele de trecere vorbesc despre purgatoriul sufletului între mundanul acaparator şi eterul spiritului încarcerat în carnea trădătoare.
Silabele omnivore ale Ioanei Ieronim sînt însă versuri de trecere pe faţa pămîntului, prin limbile universului, versurile unei petreceri fără Hinterland.

Poezia Ioanei Ieronim e una a bejeniei postmoderne, a globalizării cu graniţe deschise, care-şi duce eroii de pe un continent pe altul, dintr-o limbă într-alta, dintr-o literatură în alta, din avion în avion: O, pace saţietate rămîi nu pleca/ îngăduie de prea mult bine să ne jucăm de-a alienarea/de-a postmodernitatea postumanitatea/copilăreşte să ne plictisim (Îngăduie prea mult bine, probabil prima poezie a literaturii române în care se vorbeşte despre terorism).
Aici, poezia nu e o artă a eu-lui, ci a Celuilalt, a străinătăţii care invadează, şi care, filtrată prin oglinda generoasă a unei interiorităţi care se abandonează pe sine, se transformă în cuvinte ale limbii materne, ale lui acasă. La fel ca literatura poetică anglofonă, scrisul Ioanei Ieronim ascultă de impulsurile exteriorităţii, de viaţa care se zbate în afară, o viaţă populată de călătorii transcontinentale, de avioane şi căi ferate, de e-mail şi supermarketuri. Dar şi de amintirea satului natal, a acelor sate natale reale şi posibile, care palpită şi respiră pe sub anii aşternuţi din copilărie. Lumea transilvană a Rîşnovului părintesc e, de altminteri, o prezenţă constantă în scrisul Ioanei Ieronim, care se împleteşte acum cu nostalgia unui Dumnezeu difuz, cu cenuşii aripi urbane: e o clipă cînd oraşul doarme cu adevărat/şi zeii se hîrjonesc printre ascuţişurile clădirilor/se-ascund de mai marele lor îi seduc miresele/fură mici fărîme din marile lui secrete/o clipă doar în fiecare noapte (Linia vieţii ca zgîrie-nor).

Silabele omnivore sînt, în acelaşi timp, o poezie a disperării saţietăţii, a excesului de vitalitate irosită a oraşului post, mişunînd de ucigaşi fără simbrie, populat de zgîrie-nori, în care inima (în căutarea Hinterland-ului) trasează succesive hărţi ale speranţei: o hartă în straturile dure golaşe contorsionate dină Munţii Stîncoşi, din Carpaţi.
Misterioasele tărîmuri de peste mări şi ţări nu mai sînt necunoscute cu peisaje miraculoase construite dintr-un preaplin al imaginaţiei, ele devin canavale pentru limba unei poezii purtate de-a lungul globului, şi tablouri vivante privite cu ochii poeziei celorlaţi.
Aşa se face că multe dintre poeme sînt dedicate unor scriitori ai altor limbi (Fiona Sampson, Michael Astner, Isidre Martinez Marzo, Martina Escoda...), în discrete dialoguri de înţelegere şi admiraţie. Sînt declaraţii de prietenie şi solidaritate, poezii la patru mîini, în care dincolo de cuvintele Ioanei Ieronim vorbesc lumile, reale şi artistice, ale prietenilor.
Mai departe, sînt versurile senine ale unei treceri cu viteză supersonică, într-un etern jet lag care păstrează ora interioară a lui acasă oricare ar fi fusul orar. O interioritate cu două viteze, cu nostalgia liniştii de altădată şi fascinaţia dependenţei de adrenalina lumii de vacarm.

De ce Silabe omnivore? Sînt silabe (auto)devoratoare, care cuprind şi regurgitează o realitate agresivă, pe care astfel o îmblînzesc. O cuminţesc, o dumiresc, îi amuţesc urletele şi zbuciumele.

0 comentarii

Publicitate

Sus