Tatăl meu obosit

Adăugare comentariu

• Naum obosit

  Oana Chitu, 25.05.2012, 18:47

  
  
  
  Sentimentul pe care volumul lui Gellu Naum, ,,Tatăl meu obosit”, îl transmite cititorului la o primă lectură este acela al unei scrieri fragmentare, cu pasaje compacte, ample în care personajele schematice prind sens și chip, punctate de secvențe succinte, ermetice care încadrează peisajul larg al universului poetic. ,,Tatăl meu obosit” este în fond un poem profund autobiografic înglobând figura paternă, a iubitei și nu în ultimul rând a poeziei. Deși fragmentat, poemul se desfășoară sub forma unui caleidoscop ale cărui imagini au fost fracturate. Puse la un loc, nu vor mai forma o reprezentare genuină, ci din colțurile sparte, din așchiile smulse mintea privitorului va reconstitui în fapt principiul de funcționare al mecanismului.
  Murind pe front când poetul avea doar doi ani, tatăl a fost absent din viața lui Gellu Naum, iar impactul pe care l-a avut acest lucru asupra fiului său este cel mai bine reflectat de o declarație a suprarealistului într-o convorbire cu Sanda Roșescu, la care face referire și George Ardeleanu în prezentarea cărții: ,,eram fiul unui mort.” Ideea că tatăl său și-a pregătit o moarte justificată – ca și cum moartea unei ființe apropiate ar putea fi vreodată justificată – este însoțită de o ironie amară. Gestul tatălui de la începutul poemului este astfel o simplă proiectare, nu o reprezentare. ,,Privirea-gândire” este un mesaj subiacent, însoțit de un gest ritualic: ,,lovea cu prăjina în ceva solid și se întorcea spre mine cu un aer triumfător”, triumf al reușitei în a-și duce fiul dincolo de semnificațiile gestului, acolo unde inițierea și dezlegare sensurilor poate începe. Imperfectul folosit atunci când vine vorba de figura paternă nu este un timp al amintirii, ci este verbul visului, al repetiției obsesive al unui gest ce se prelungește nu în realitate, ci în dorință. Cu ironie vorbește Naum și când pomenește de colibele pe care le-a construit în jurul tatălui său, colibe fragile, unghere în care se adăpostesc diverse reprezentări ale minții sale. Doar mai târziu, pulsiunile interne răbufnesc sub forma a două secvențe scurte, decupaje ale unui scenariu mental: ,,Răniții voluntari fraternizau în somn (...) Mă săturasem de atâta tată.”
  Contrapunctic, figura iubitei se conturează ca definitiv și unic receptor și receptacul al sufletului poetului. Viziunile onirice ca și întâmplările fantastice sunt asociate secvențelor în care ei apar în cuplu. Lumea pe care par să și-o fi construit-o închide în sine un stil de viață suprarealist, punctat de episoadele de somnambulism ale Catherinei Maloney. Pasajele ce se referă la cei doi sunt de o sensibilitatea pură.
  Spuneam suprarealismul ca stil de viață implicând aici nevoia de anihilarea a oricărui tipar. Visul, deși urmează legi, va fi mereu altul, asocierea a doua realități distincte într-o imagine nouă. Poezia lui Gellu Naum nu a încercat niciodată să facă altceva decât acest lucru, de unde atitudinea sarcastică vis-a-vis de ,,studenții” cuminți ce studiază poezia în instituții înalte, de mințile înhămate la căruța convenționalismului și incapabile de a gândi în alți parametri.
  L-am putea numi un volum ce sfâșie și este sfâșiat. De dincolo însă, de ,,cealaltă parte a gesticulației”, unde furtunile cumplite s-au dezlănțuit se ivește osatura solidă întocmai ca sensul abscons al celui mai straniu vis.
  
  
  
  
  
  
  
  
  
  
  
  
  

  răspundeţi la acest comentariu

  Adăugare răspuns comentariu

  
  
  
  
  

  Comentariile cu greşeli de ortografie, cele care nu folosesc un limbaj civilizat şi cele care se referă la altceva decât la articolul comentat vor fi şterse.

Adăugare comentariu