Misterul ochilor care strălucesc în întuneric sau despre hidra cu sute de căpăţâni
Mircea Sorin Rusu
"Te bucuri uneori cu sinceritate, îţi trăieşti exuberant descoperirile, ori te nărui de blazare, de enervare; sau o ştergi discret. Uneori freamăţi de dorinţa de a pleca pur şi simplu, şi te strâng pantofii de jenă că nu îndrăzneşti s-o faci. Nu e nici profesional corect, şi i-ai deranja şi pe convivii tăi, care nu par deloc la fel de desperaţi ca tine. Sau, invers, constaţi că bucuria ta pătimaşă nu e împărtăşită şi de vecinii de rând, care foşgăie, scârţâie, tropăie mai mult sau mai puţin conştient, ori sunt de-a dreptul mitocani: nu înţeleg cum de-au ajuns acolo, vor altceva. E imposibil, mai devreme sau mai târziu, să nu-ţi pui întrebări serioase în legătură cu propria ta condiţie de spectator, ca şi în legătură cu subtila, cu alchimica substanţă care îi uneşte pe oameni în publicuri." (Miruna Runcan, Signore Misterioso. O anatomie a spectatorului, 2017, p. 9)
*****
"Te-ai îmbrăcat în fel de fel de costume pompoase, cu jabouri, cu guler tare, frac, redingotă, cucoanele au jupuit tot felul de animale ca să vină mascate la teatru şi, stând în întunericul sălii, ai lăsat să îţi strălucească ochii în beznă, ca la o hidră cu sute de căpăţâni. Când a trebuit să reacţionezi, ai ţipat prea tare, fără motiv, sau ai tăcut ca un Sfinx, dând a-nţelege că tu ştii ceva, dar nu vrei să spui. De aceea te-a poreclit umoristul Signore Misterioso, pentru că nu ai curaj să stai la lumină, să lupţi piept la piept cu cei de pe scenă. Te păstrezi în cele mai echivoce atitudini, lăsând să planeze deasupră-ţi misterul. Prezenţa ta plumburile intimidează pe teatratorul modern, până-ntr-acolo că nu ştie ce titlu să-i dea piesei autorul care-a făcut-o. Iar regizorul nu ştie ce titlu să-i dea la spectacol." (Ion Sava, 1947)Am început cu două citate pentru că ele intră în dialog, la peste şaizeci de ani distanţă, şi asta nu numai pentru că Miruna Runcan şi-a intitulat volumul Signore Misterioso, cu referire directă la conferinţa prezentată de către Ion Sava la Sala Dalles în ianuarie 1947, sub egida revistei Contemporanul, ci şi pentru că în cele câteva rânduri izolate de mine din contextul lor, cei doi oameni de teatru (oscilând între teoreticieni şi practicieni, în proporţii şi compoziţii diferite), abordează similar această figură cel puţin interesantă (spunem interesant atunci când nu înţelegem ceva, nu-i aşa?) a celui care, aflat în întunericul sălii, e numit generic "spectator". În volumul de faţă, care a început să respire sub formă de foileton în revista online artactmagazine.ro, mai apoi reorganizându-se sub formă de carte tipărită la Editura Unitext, teoreticianul Miruna Runcan conturează, conform subtitlului, o anatomie a spectatorului, asumându-şi analizarea - cu precizie şi răspundere medicală - a acestui organism amorf, care a trecut în diverse epoci prin diverse metamorfoze (poate chiar şi anamorfoze, dacă e la o adică) şi despre care tot Ion Sava spunea: "De ce te-a tratat în personaj unic, acel umorist, anulându-ţi forma multiplă şi variată şi topindu-ţi colectivul într-un personaj simbolic?" (Sava, 1947, în Teatralitatea teatrului, 1981, p. 203). Iată că misiunea de a diseca personajul unic pentru a-i reda"forma multiplă şi variată" îi revine de această dată autoarei sus-menţionate.
Trebuie spus dintru început că varianta online, concepută ca o colecţie de eseuri în serial, era una care punea mare accent pe experienţa multi-media a cititorului, luând în calcul nu numai curba de atenţie a acestuia, atunci când navighează pe internet, cât şi impulsul lui de a da click în secunda în care ochii îi fug spre altceva. Prin urmare, fiecare teorie avansată este ilustrată aici cu videoclipuri de pe youtube, în aşa fel dimensionate încât să permită revenirea la lectură, totul fiind croit să funcţioneze cât mai dinamic cu putinţă. Pentru că, nu-i aşa, cititorul se transformă la rândul său în spectator, iar în relaţia cu netul, impulsivitatea are un rol covârşitor şi trebuie luată în calcul. Puţin diferit stau lucrurile cu varianta în volum tipărit a lui Signore Misterioso, care adună eseurile într-o formă compactă, prelucrată, păstrând însă dimensiunea participativă a textului. Numai că acum autoarea mizează tocmai pe disponibilitatea cititorului de a transforma lectura într-o experienţă participativă el însuşi (în cazul de faţă, armele cele mari sunt la el), pentru că, în variantă tipărită, se oferă spre ilustrare link-uri relevante, în note de subsol, în vizor fiind curiozitatea cititorului care acum trebuie să depună un efort în plus (are nevoie şi de carte, şi de calculator). Iată, aşadar, cum ajungem la experienţa fragmentară a condiţiei de cititor şi cum, în ambele variante propuse se reflectă in nuce gradul de participare şi tipurile de public caracteristice experienţelor spectaculare.
A treia formă pe care o ia Signore Misterioso este aceea a volumului electronic, revenind, aşadar, în mediul online, într-o variantă oarecum hibridă, care le conţine în esenţa sa pe ambele cele dinaintea sa. Deschizându-se cu exemplul personal al primelor experienţe de spectator ale autoarei (pe care vă las plăcerea să le descoperiţi singuri, la lectură), călătoria începe într-o notă duios-nostalgică ce îl câştigă pe cititor de partea sa, stârnindu-i curiozitatea pentru ceea ce urmează. Nu peste mult, însă, nostalgia face loc tonului serios, potrivit pentru relatarea diverselor teorii ştiinţifice care stau ca piatră de temelie în construirea întregii demonstraţii. Trecerea nu este, însă, bruscă, intervenţii de genul : "Desigur, aşa cum cere protocolul, dacă nu vă ofer un citat, n-o să mă luaţi în serios" (Runcan, p.18) nefăcând altceva decât să menţină relaţia apropiată şi personală cu cititorul care, oricum, în acest punct, este deja captiv.
Nu o să trec acum prin teoriile prezentate în carte, pentru că rostul lor acolo este să fie citite pe îndelete de către cei care vor să contureze pas cu pas silueta domnului misterios (sau a doamnei misterioase). Am să spun, totuşi, că partea leului în prima parte o au Erving Goffman şi Anne Ubersfeld, denegarea, spre exemplu, fiind socotită extrem de importantă în relaţia pe care spectatorul şi-o construieşte cu produsul artistic. Dar chiar şi aşa, academic construită, autoarea filtrând teoriile prezentate prin prisma propriei opinii asupra subiectului, demonstraţia are şi momente de detensionare din loc în loc, momente care relaxează şi repoziţionează cititorul, restabilind legătura personală cu acesta. Oricum, pe nesimţite, intervine o altă schimbare de tonalitate la un moment dat, când, după ce va fi luat în calcul nu numai experienţele teatrale sau cinematografice, ci şi cele oferite de jocurile video, Miruna Runcan se orientează, aplicat, spre spaţiul autohton. Aici ea se opreşte îndeobşte asupra celor două feluri în care este explicată şi înţeleasă deteatralizarea (un concept foarte important pentru felul în care evoluează lucrurile de la teatralizare şi reteatralizare până în prezent - un subiect asupra căruia Miruna Runcan s-a aplecat şi pe care l-a cercetat în amănunt în trecut), prin prisma a doi practicieni şi, într-o anume măsură teoreticieni de teatru şi ei, anume regizorul Radu Alexandru Nica şi autorul dramatic Alina Nelega. Acest popas este foarte important pentru felul în care lucrurile sunt abordate mai departe, pentru că, de aici încolo, Miruna Runcan se va ocupa cu precădere de modul în care spectatorul autohton de teatru şi film se comportă aici şi acum, precum şi de strategiile de implicare a acestuia, de stabilire a unei relaţii participative, active cu ceea ce vede (oricum, ipoteza că spectatorul ar fi altfel complet pasiv în scaunul său este demontată încă de la bun început).
Volumul conţine şi două interludii care, departe de a-i sparge coerenţa, funcţionează ca liant între diferitele etape ale analizei. Primul, despre separarea dialectică, imaginară şi fizică, dintre actor şi spectator, vine imediat după consideraţiile despre voaierism, chei de lectură şi negocierea convenţiei, anume în punctul în care această negociere se impune a fi dezvoltată: "Chiar dacă suntem cu toţii [...] actori ai proceselor de cadraj cotidian, suntem totuşi obligaţi să decidem în mod conştient, în orice moment, de care parte a ferestrei invizibile ne vom manifesta: să vedem sau să fim văzuţi, să observăm sau să fim observaţi. E greu de spus dacă prezenţa noastră ca "actori" e, într-o viaţă de om, mai lungă sau mai scurtă decât cea de "spectatori" ai propriei existenţe [...]" (Runcan, p. 33). Cel de al doilea interludiu urmează analizei în profunzime a tipurilor de relaţionare dintre spectator şi spectacol (de orice fel ar fi el). Consideraţiile despre "noul spectator" includ modul în care acesta relaţionează cu ceea ce priveşte, anatomia sa fiind puternic impregnată de RPGs (role-play games), care funcţionează (din nou) ca o repoziţionare faţă de obiectul privit prin adăugarea acestei noi dimensiuni care îl redefineşte.
După ce parcurgi cartea Mirunei Runcan, aproape că te poţi împăuna că acum ştii sigur cum stau lucrurile cu această misterioasă creatură, atâta doar că autoarea se fereşte, cu prudenţă şi cu inteligenţă, de a da sentinţe definitive, preferând să lase căi deschise spre noi orizonturi de cercetare, pentru că, nu-i aşa, orice organism pus sub lupă, viu fiind, evoluează. Prin urmare:
"Domnul misterios, dar şi doamna misterioasă rămân încă, şi după această scurtă investigaţie, dilematici: găsirii lor şi comunicării cu ei li se cuvin timp, răbdare, intuiţie şi tenacitate. Fiindcă ei sunt, în fiecare colţ de lume şi în fiecare decadă, aceiaşi şi mereu alţii. Provocarea e tocmai aici, în veşnica, mereu via schimbare la faţă a spectatorilor care sunt, care suntem." (Runcan, p. 125)
Nu departe de această concluzie se situează şi Ion Sava, care se întreabă:
"Ce este, în fond, cu persoana ta importantă, atât de temută, atât de hulită, atât de râvnită şi atât de ingrată? Ai fost întotdeauna astfel? Ţi-au făcut zile fripte cei din familie şi luându-ţi «al tău» te-ai retras să lucrezi pe cont propriu? Eşti înger? Eşti diavol? Cine eşti?" (Sava, 1947).
Dar cum, înainte de a formula răspunsuri definitive, e esenţial să ştii să pui întrebări pentru a jalona cât se poate de bine căile pe care ele ţi le deschid, aş putea spune că acele căi parcurse de cartea Mirunei Runcan în cercetarea hidrei cu sute de căpăţâni sunt unele necesare şi care fac să merite călătoria.
