Un cuvînt de dinainte
Călin-Andrei Mihăilescu
Miruna Runcan îşi republică versurile scrise în anii '80 şi bine face; deşi optzecistă prin cronologia destinului, deşi împărtăşind, în abstract, jocuri cu Ion Stratan şi, în direct, imagini cu Mariana Marin, ea nu e, nici prin alăturări, nici prin detalii, parte a acestei generaţii. Genul ei - un electron liber -, roteşte-n alte sfere. Miruna găseşte ocolişul drept: "blestemata de naştere / - lua-o-ar toţi dracii! - / călăreşte calul pe crupă / către roşul, fierbintele, / singurul, / de peste cunoaştere...".Genul e tern; specia, specios, eternă; iar Cîntecele profane ale Mirunei Runcan nu pot fi profanate (am încercat s-o fac; am eşuat făcînd-o) altfel decît prin canonizare. Norocită de forţa ei poetică, Miruna rezistă nonizării; sfinţirii abstracte îi pune în faţă oglinda dreaptă a feminităţii. O face muzical, cu ştiinţa unduirii, pe care-o exersa pe cînd, de mult, am cunoscut-o. Pe atunci mă suspectam de normalitate şi arar sufeream de absenţa contrariilor ei extatice, pe care poemele Mirunei le răspîndesc c-o perversă generozitate. Îmi plăcea cum bătea versul clasic şaua nepriceputei iepe. Am sărit peste metereze şi am plecat din ţară, în acelaşi an în care apărea Hermandria Mirunei. Volumul l-am citit abia acum cîteva luni; mi-a făcut poftă; vine-n vîltoare, "din transparenţa umedă a ideii", la care de ce-aş fi insensibil?
Cool-ul poetic al Mirunei lasă, însă şansa lecturii alternative. Poţi să-l citeşti sentimental, deşi nu-i bine, întrucît: "Mi-ar fi plăcut să soseşti / noaptea asta, pe bicicletă, / de la Constantinopol sau din Canna Galileii... / Şi-orice romanţă mi se pare desuetă, / şi-orice împărtăşire o / jupuire-a ideii." Da, scrie ea cameleonilor din noi, "L-aş fi uitat cu drag pe EU, / Acest cuvînt mai mult elastic", care, farafastîc fantastic, se-ntoarce ca un spirit greu. Coarda Mirunei e ciupită de-un son intelectual adus de substantive grele; îi, însă, trece repede. Coarda vibrează iarăşi, uşor nesincopată; poetei îi place să greşească; se lasă să nu se lase; abia, hăt, la antipod îi mijesc, antipatic şi hepatic, cei ce au atîta dreptate că nu mai au ce face cu ea: "Între paralele şi paralele / singurătate / ca o-nchisoare între gratii de gene/ în care ţi-e caldul placentar./ Să-ţi fie cîine alb între hiene / şi marele destin / panglicar". Fără alergie la alteritate, ea îi strigă lumii aşa: ,Frumoaso, tîrfă, căţea, să-ţi fie ruşine!' Iar ea: \'Hai conaşule, prinţule, sub coviltir, / Hai, flăcăule horit, lîngă mine!' / Şi să te duci".
Multe din poemele Mirunei sînt citabile în întregime: recitabile, moderate, cantabile; nu retractile ca fosilele-n file, ele cresc, temele muzicale se dezvoltă-ntr-o poezie involtă, ne-nvolburată, dincolo de accidente - lină. Deşi muzica ei acuză "alergia memoriei simultane".
Partea a doua a ceea ce veţi citi aici (citiţi pînă la capăt, înapoi) îi e dedicată parfumatei insule Hermandria, o "dantelă ondulată de nemişcare" care "se cîntă de-odată, c-un singur sunet, / se vede dintr-o ochire, se simte / dintr-o ştearsă pipăire, se gustă cu gura, ca un fel de / portocală acrudulceamară, / se adulmecă în iubire/ ca hăituielile de ciute". Aicea e unde "Hermes amuzat îşi paşte / turmele furate nicăierea norilor", unde, "bărci vorbitoare" ştiu că "că nu pot pieri pînă la capăt". Intensitatea creşte din şi la mijloc; sfîrşiturile nu i se potrivesc, ca o mînuşă de strangulat cititorii; doar falsele începuturi sînt "cantonate în mereu". Dar apar apariţii, unele ca din Klimt - "Numele ei e Larheea, / părul ei lung îi ţine loc de haine / răsucindu-şi şuvoaiele pe coapse./ Ea este trupul viu, ea este femeia" - apăsînd nervii impresionabili. Alte apariţii, însă, par c-o vînează pe Artemis; şi-i iz de Nichita Arghezi-mprejur. Altele, fantasme ale Ariadnei lăsate de izbelişte pe-o insulă fierbinte de tezistul Tezeu: "M-ai părăsit aici, m-ai părăsit, / Mă laşi neapărată să învălui / cu uriaşa-mi umbră circulară / timpul tău rece, static şi stupid". Altele, încă, victime entuziasmelor rimei care atrage, magnet, limba. Însă din toate cea mai intensă e apariţia sinelui - a sinei, de fapt şi de drept - care se despică şi curge pe foaie ignorînd jocul textualist, încheindu-se mirabil (în al treisprezecelea şi ultimul cînt hermandric), aşa:
Marginea nevăzută e lipsa lor de speranţă,
nimic mai străin fiinţei decît aşteptarea,
zeul mare veghează liniştea jocului său
cînd pe mări rîsete albe.
Dor durut de ruperea ploilor, sete
un singur cuget, o singură inimă, un zenit.
Împingerea din secundă peste secunde
ne înţeapă privirea.
Oceanul şterge cu foşnet zidirea şi pasul,
stelele sunt aceleaşi, tocite, clipă şi veac.
Dacă înnodăm cu iuţeală la mijloc memoria
insula străluceşte şi cîntă.
