Arhitectură şi benzi desenate
Augustin Ioan
Am avut bucuria de a îndruma atât dizertaţia, cât şi cercetarea doctorală a doamnei colege Genţiana Dumitraşcu (născută Iacob). Nu au fost deloc uşori aceşti aproape zece ani. În primul rând, pentru că Genţiana este o perfecţionistă şi revine insistent, obsesiv asupra lucrurilor pe care le face, adâncind şi expandând explorările. În al doilea rând, pentru că Genţiana fie nu s-a simţit pregătită pentru doctorat, fie nu s-a simţit pregătită să îl termine: a amânat finalul, plecând în Africa o vreme, lucrând, între timp, cu totul alte lucruri, sau aceleaşi, dar altfel.În fine, nici transformarea unei teze doctorale excepţionale (pentru care, adică, a primit calificativ maxim, summa cum laude) într-o carte nu a fost lucru simplu, sau uşor. Mai întâi, a trebuit transformată teza în carte. Apoi, a trebui găsit un editor. I-am sugerat Editura LiterNet nu numai pentru că eu însumi am o experienţă editorială de cea mai bună memorie cu oamenii editurii (d-na Delia Oprea şi d-l Răzvan Penescu), ci şi pentru că, unei asemenea lucrări îi este propriu mediul digital/online. În plus, apariţia cărţii a fost precedată de o redare serializată, în foileton cum am spune, adică, evident, secvenţializată.
Dacă dizertaţia "de tinereţe" a Genţianei era mai degrabă despre reprezentarea arhitecturii în benzile desenate, teza doctorală, mult mai complexă, care stă la baza cărţii de faţă, abordează proiectarea secvenţială în arhitectura contemporană. Nu cred că au rămas mulţi confraţi ai Genţianei neinterogaţi, la propriu, adică intervievaţi online, sau barem prezenţi în carte ca argument de autoritate. Nu că ar fi mulţi. Domeniul/metoda de proiectare secvenţială nu-i deloc aglomerată cu personalităţi: câte sunt, toate-s în devenire. Secvenţializarea este consângeană cu fractus, cu fractalii, cu proiectarea parametrică dar şi cu diagramarea. Este, cu alte cuvinte, aparţinătoare paradigmei complexităţii.
Sunt multe lucruri de învăţat din cele ce urmează, dacă sunteţi arhitect(ă) sau om de cultură contemporană, sau artist viu. Cred că un scriitor de felul lui Ion Manolescu, Simonei Popescu, cu textele d-lor fractale, dar şi un istoric precum Adrian Cioroianu, mare amator de bandă desenată, vor descoperi bucuroşi un studiu ca acesta. Mă gândesc că le-ar fi mai uşor generaţiilor recente să înţeleagă şi să proiecteze arhitectura serial(izat)ă, dacă ar pricepe miza acestei cărţi.
Închei, prin urmare, aceste puţine cuvinte de întâmpinare, punând în valoare bucuria şi frenezia cu care Genţiana a cercetat şi a împărtăşit rezultatele propriei cercetări, care sper să nu se oprească aici: nici din lucrul său cu copii din România sau Namibia (sau de oriunde altundeva o vor duce călătoriile pe motocicletă), nici în proiectarea arhitecturală - secvenţializată sau... normală. Pentru mine a fost o bucurie şi o onoare să fiu martorul acestei stări superioare a fiinţei sale, care, sper, va transpare şi din lectura prezentei cărţi.
