RSR-ul şi demonul său
Maria Popescu-Butucea
Fie ca Daimonul lui Radu Sergiu Ruba să lucreze intens asupra noastră! Constat cu stupoare ce greu e să citeşti o carte despre evenimente contemporane ţie. Sau poate acum înţelegi ce s-a petrecut în "laboratoarele artistului". Cum "devine chestia" cu "realitatea dincolo de realitate".Construită ca un jurnal a lui Filip şi al Elizei precum principiul masculin şi feminin, ce rezonează şi îşi răspund în elaborarea imaginii lumii, Demonul confesiunii, (nu e prima oară când ne surprinde titlul) în premieră la LiterNet.ro, este o carte despre istorie, dragoste şi cunoaştere. Personajele intră şi ies din ele însele, intră şi ies din evenimente de fiecare dată îmbogăţite, poate cu o schijă, cu un amor voit sau nevoit, mai umane însă totdeauna şi mai încărcate de supranatural, de aure. Pierd şi câştigă la taraba existenţei. Fiinţele acestea trecute prin Revoluţie, prin fenomenul Piaţa Universităţii şi prin mineriade au un altceva care le individualizează, devin de neînţeles chiar pentru cei apropiaţi, sunt misterioşi şi ingenuii, sunt oameni renăscuţi printr-un botez al focului (Thermidor?).
Marile probleme sunt în dezbatere la radio, cu prietenii, la telefon. Conservatorii, vârstnicii, securiştii le rămân în urmă, sunt priviţi nu cu ură, ci cu milă în timp ce personajele noi călătoresc cu viteza luminii spre altceva. E multă poezie în relaţiile dintre ei, deşi demonul comunicării lasă şi pete albe. Autorul sare mereu din personaj în personaj, îi împrumută hainele şi devine hegelian mereu "un altul". Dacă nu ai şti cine e, nu ai putea bănui nici o clipă. "Vede" lumea şi istoria cu ochii femeii, atât de frumos şi de coerent, sub aspectul diferenţei şi al unităţii, (cine ar fi crezut ?), sau se detaşează ca să-l construiască pe Andrei Cuc "din afară", cu stările lui, cu lupta de a fi perceput la fel de normal de ceilalţi ( parcă îl aud, impresia auditivă m-a însoţit pe tot parcursul lecturii!). Copii orfani, handicapaţi, marginalizaţi, o metaforă pentru est-europeni, (nu-i aşa?) propuşi incluzionării, integrării Euro.
O lume diversă în care fiecare personaj îndeamnă la iubire, chiar şi cele negative. Aflăm multe despre cei răi, dar şi despre cei buni. Că cei răi pot face bine, că şi cei buni pot greşi. Cum poate fi un ofiţer, sau cum e cu prostituţia şi homosexualitatea. Spontaneitatea înţeleasă îţi face loc în lume şi printre semeni, pe care nu-i condamnă, cel mult, îi ironizează în stil filologic, căci cuvintele sunt armele lui, vasta cultură şi călătoriile chiar metafizice în spatii mereu deschise. Are un fix cu marea (de unde i-o fi venind? ) şi cu Razelmul de unde crede că Eliza s-ar vizita cu forţele oculte submarine. Cea mai grozavă scenă rămâne amorul celor doi nevăzători sub apă în vacanţa spaniolă. Fără a fi singura de acest fel în carte, are, fără tăgadă, caratele unei veritabile bijuterii literare. Cu o forţă de sugestie deosebită. Să faci amor crezând că nu te vede nimeni, (a se citi spionează) în jurul tău, înconjurat de nimic, doar de imensitatea apei, a pustiului şi Iluzia continuă, întreţinută că aşa e!
Deşi are atâta poezie, cartea e de un realism crunt. Se succed imagini de groază cu feerii nebănuite şi, pe tot parcursul cărţii, autorul continuă tot aşa. Contrastele creează sentimentul că te afli într-o cursă de alergare, într-un maraton. Bancurile dinainte de 89, înfruntarea stăpânirii cu nevinovăţia inofensivului profesor de limbi străine, (vezi poezia Imn comerţului exterior), sau introducerea în relatările din Spania a Poveştii Poveştilor ca o notă de diferenţă de balcanisme, (Ha, ha!) cum ne văd străinii, cum ne îndârjim să nu ne schimbăm (calendarul iulian a popii de la Razelm etc, etc.), slugărniciile unora, supravieţuirea în condiţii de teroare post-decembristă, şi peste toţi şi toate idealul libertăţii ghidând poporul ca în imaginea de pe copertă. Şi altele şi altele ... Mind Design, fiecare o altă opinie, în marea diversitate, ca şi cei doi dragoni verde şi galben de la simpozion, mereu se încaieră câte ceva.
Dar în aceasta şi constă adevărul şi, de ce nu, şi frumosul. M-am pierdut realmente cu totul citind această carte. În biroul meu doi administratori se ceartă, eu nu îi aud şi le răspund aiurea. Abia aştept să ajung acasă să citesc. Aşadar citesc, mă transpun, râd, mă balansez, sună cineva la uşă şi eu cad cu scaunul din faţa computerului! Citesc, citesc, citesc. Capitolul XXII. Nu se poate! Cum? S-a terminat cartea? Nu, cu siguranţă, o continuăm. Este o lume pe care o purtăm fiecare în noi, şi iată cineva a scos un crâmpei din ea la lumină!
