Când totul pare să se destrame...
Cristina Modreanu
Motto: "Firs: Acum totul s-a destrămat, nu mai înțelegi nimic."
O ciudată lege nescrisă a progresului face ca atunci când ceva nou se naște, altceva să se destrame. Așa se întâmplă când treci într-o altă vârstă, când te muți într-o altă casă, când vrei să construiești una nouă și ești nevoit să o dărâmi mai întâi pe cea veche... Sigur, e de dorit să păstrezi lucrurile de care te-ai atașat, să te îngrijești de amintirile tale, să cultivi memoria în care ți-ai clasat oameni și fapte, fiindcă în fond din asta ești alcătuit, acesta este edificiul ce se va prăbuși numai o dată cu ieșirea ta din viață. Fiindcă asta e, până la urmă, acea "mare destrămare" pe care o trăim cu toții, la final. Pe lângă ea, nici o despărțire nu mai contează cu adevărat.Nu poți să nu te gândești la toate astea când recitești Livada de vișini, așa cum am făcut eu acum, în anul când se împlinesc 100 de ani de la premiera piesei - care s-a jucat mai întâi la Teatrul de Artă din Moscova în 1904, în regia lui Stanislavski - pentru a marca apoi, prin aceste câteva vorbe, apariția unei noi traduceri, semnate de regizorul Alexa Visarion, și publicată de site-ul cultural LiterNet.
Nu poți să nu te gândești la toate lumile în schimbare, cum e și cea în care trăim, la șocurile pe care le aduce cu ea această schimbare, la noi, cei prinși în tăvălugul ei, și la cum vom arăta după ce valul va fi trecut. Nu poți să nu te gândești, desigur, la teatru și la ce drum va urma el în epoca ce vine, nu poți să uiți că gândurile acestea au născut, sub semnătura lui George Banu, o cartea numită chiar Livada de vișini - Teatrul nostru. Teatrul, așa cum l-am cunoscut, lumea așa cum am văzut-o, toate se schimbă iar sub imperiul schimbării oamenii nu mai sunt decât creaturi minuscule, rupte din universul cunoscut lor și nedumerite de ce se întâmplă în jur, așa cum foarte bine spune replica lui Firs - "Acum totul s-a destrămat, nu mai înțelegi nimic".
Eu sunt, totuși, de partea Aniei, pe care speranța nu o părăsește, Ania cea care îi spune mamei sale: "Noi, mamă, împreună vom citi cărți... Nu-i așa? vom citi în nopțile de toamnă, vom citi multe cărți și în fața noastră se va deschide o lume nouă, minunată". Poate că e o utopie, dar gândul ei e atât de luminos încât merită încrederea noastră.
Îmi dă dreptate, într-un fel, chiar această inițiativă a LiterNet de a marca împlinirea celor 100 de ani de la premiera Livezii de vișini și totodată de la moartea autorului. Cehov sfidează trecerea timpului și iată-l apărând acum în format electronic. O realitate care contrazice câteva temeri ale lui George Banu din cartea amintită mai sus, și ea editată de LiterNet. Spune eseistul: "Ca și livada, ce mai înseamnă astăzi teatrul sau cartea, pe lângă o emisiune de televiziune sau pe lângă Internet? Niște oaze amenințate, fascinante doar pentru o mână de înverșunați, asemeni nouă, asemeni lui Gaev și Liubov."
La fel ca acum 100 de ani, când apărea la începutul unui nou secol, fără să-și fi pierdut de-atunci nimic din relevanță, Livada de vișini intră în mileniul trei triumfătoare. E montată de foarte mulți artiști, re-interpretată, citită printre rânduri. Nici un topor n-a reușit să o distrugă, în ciuda zgomotului pe care l-au făcut din când în când. Intuiția genială a lui Cehov, care a topit în această piesă toate angoasele omului în prag de schimbare, toate spaimele lui în fața noului - fie că e vorba de proprietăți sau de sentimente (căci Lopahin, cel care câștigă licitația, o pierde pe Varia, nefiind în stare să-i ceară să rămână, să devină a lui) -, a înzestrat-o cu un scut ce o protejează invizibil. Un scut ce nu va dispărea atâta timp cât oamenii vor fi oameni.
Așa încât, citiți Livada de vișini a lui Cehov și pe Internet!
