Experimentul Căţelu

Fragment

Templele se „epuizează” lăsându-se înghiţite de pământ. Mai târziu, sunt descoperite şi reintră în circuit sub forma obiectivelor de interes ştiinţific (arheologic) şi/sau turistic. Nu este vorba despre o „renaştere” a lor, ci despre o tristă declasare definitivă. Golit de zei, templul recuperat se umple de curioşi; vestigiile etalate amintesc, într-un mod sinistru, de trupurile tâlharilor aninate la răspântiile drumurilor spre luare aminte.
Lumea modernă a devenit mai atentă la resturile lăsate de oameni în urma lor decât la viaţa dusă de aceştia – viaţă care s-a slujit de lucrurile studiate cu atâta grijă. Obsedaţi de obiectele din jurul nostru şi de a mai captura şi altele, nu facem altceva decât să ne proiectăm slăbiciunile în trecut, venerând lucrurile atinse de înaintaşi. Uităm că urmele trecutului sunt „izvoare istorice” încărcate cu informaţii (într-adevăr importante) despre viaţa de altădată. Mai mult, dacă un obiect nu poate ilustra mai mult decât o singură clipă (cea a apariţiei lui), zgârieturile, ciobiturile sau teşiturile, câştigate prin folosire, îl scot din încremenire şi îi storc povestea adevărată.

În cazul construcţiilor, există teza conform căreia istoria se citeşte într-un „monument”, şi de aici rezultă importanţa sa ştiinţifică şi nevoia apărării lui cu cerbicie. Doar că istoria nu se citeşte într-o casă care nu a suferit schimbări. Acolo citim doar crâmpeiul de istorie din momentul construirii ei. Adevăratele epopei istorice stau scrise în straturile unei case (ca în straturile geologice) care s-a lăsat purtată de istorie şi a marcat în trupul ei epocile pe care le-a traversat. Cât timp există viaţă într-o casă, zidurile îşi ţin propriul lor „jurnal” – unul mult mai exact şi mai sincer decât cel pus pe hârtie de către om; şi dacă „însemnările” sunt frânte brusc, şi zidirea încetează, înseamnă că ceva cumplit s-a petrecut în viaţa din casă. Oprirea definitivă a construcţiei unei case înseamnă încetarea apocaliptică a istoriei ei şi, o dată cu aceasta, suspendarea vieţii din ea.

Casa şi felul vieţii omului sunt totuna: nu se poate trăi într-o casă decât într-un singur fel. Cum se schimbă ceva în scenariul cotidian al familiei (ori este adusă din afara ei o schimbare), cum oamenii se julesc în colţurile nepotrivite ale casei. Supravieţuirea casei fără modificări depinde de adaptabilitatea ei şi trebuie acceptat faptul ca ea va fi îndepărtată atunci când nu mai face faţă presiunii vieţii. Dar niciodată nu trebuie schilodită prin aplicarea altei funcţiuni.
Acreditarea ideii parşive că între nişte ziduri se poate întâmpla orice este foarte periculoasă; ea induce impresia că „se poate orice”, că între om, gesturile sale, concepţiile sale şi formele pe care le produce nu există o legătură evidentă, că lumea este deslânată. Întreaga istorie a arhitecturii huiduie un asemenea enunţ (cu mare priză la public, altfel).

O casă nouă înseamnă inaugurarea unei istorii, deschiderea unui viitor. O casă trebuie să răspundă bine noilor încercări sau se va dezarticula şi rearticula aşa cum îi dictează timpurile. Şi nu este vorba doar despre ce se întâmplă în cavitatea casei, ci şi despre relaţiile mult mai fluide cu vecinătatea sa, căci este esenţială şi buna ei funcţionare în angrenajul format de toate piesele oraşului.

Orice mişcare în planul societăţii se simte imediat în case şi, în funcţie de amplitudinea deplasării, se pot produce mutaţii colosale în corpul edificiilor. Tentativa de a rezista în faţa schimbărilor este inutilă. Uneori, se întâmplă ca o casă să fie abandonată de viaţă şi, mai apoi, de noroc; nu se mai găseşte nimeni să o însufleţească şi rămâne uitată în urma lumii, ca o jucărie cu arcul rupt (sau, mai nou, cu bateriile descărcate). Casa, dacă are şansa de a i se recunoaşte valoarea arhitecturală, mai are la îndemână doar varianta supravieţuirii ca simplă mostră a unei lumi apuse sau poate fi prezervată, încărcând-o cu o funcţiune de complezenţă.

Casele se cer păstrate, dar cu tot, cu viaţa dintr-însele; căci ceea ce trebuie apărat este viaţa şi sistemul de valori ce o guvernează. Viaţa, vegheată de sistemul ei de valori, a modelat acele case şi tot viaţa este în stare să mai facă şi alte case, dacă este lăsată să-şi vadă de drumul ei şi n-o împinge nimeni prin şanţuri. Păstrarea caselor ca biete suveniruri este semn de rătăcire.
Nu casa comandă viaţa din ea. Ci invers. Şi s-a văzut ce sfârşit lamentabil a avut dorinţa de a impune un fel de viaţă (pentru un „om nou”) inventând „cartierele de blocuri”; şi ce chinuit se supravieţuieşte încă prin acele făcături.

Casele nu se păstrează niciodată intacte. Măruntele variaţii dintr-o lume normală au imediat mici şi pilduitoare efecte în trupurile caselor. Şi totul se grefează pe corpul solid al casei, cum şi noutăţile se lipesc de corpul sistemului de valori sănătos. O casă este selectivă: doar cele mai importante evenimente sunt păstrate în memoria ei, ignorând tot ce este vremelnic. Secţionând în paralel casa şi sistemul de valori, trebuie să apară aceleaşi straturi în aceeaşi succesiune şi cu aceleaşi grosimi; dacă ceva nu coincide, înseamnă că s-a petrecut cândva un accident.
Este posibil ca o casă să se bucure de succes şi să primească laude pentru felul ei de a fi pentru o lungă perioadă de timp. Iar mai apoi, să fie tot mai nesuferită, până când, într-un final, să devină insuportabilă; oamenii se vor muta de acolo fără ezitare. Doar „intelectualii” îi vor condamna pe fugari şi vor pune umărul pentru a împinge casa către bleaga muzeificare.
Casele au fost transmise dintr-o generaţie într-alta fără ca acest proces să frisoneze pe cineva. Până de curând. Transferul era firesc, nu se încheiau „procese verbale de predare-primire”, ci viaţa curgea lin prin case, chiar dacă oamenii se tot succedau. Astăzi, vechile case din vechile oraşe sunt MOŞTENITE; şi acest cuvânt vrea să sublinieze copleşitoarea răspundere a „primitorilor”. Ideea MOŞTENIRII poate fi motivul atâtor crispări contemporane şi a radicalizării atitudinilor legate de ea, făcându-ne ba excesiv de grijulii, ba prea dornici de a scăpa de pacoste. De fapt, ambele poziţii trădează incapacitatea noastră de a purta de grijă moştenirii. Nu ştim (nu mai ştim) să ne ajutăm relaxat de ea.

Îndeobşte, abordări de tipul „se demolează tot” şi „se păstrează tot” sunt considerate poziţii extreme între care s-ar găsi o mulţime de alte formule. „Operaţiunile salvatoare” sunt compromisuri elegante, otrăvuri livrate ca panacee, toate sugerând „conversii” călduţe dar acceptabile într-o lume civilizată ca a noastră. Tristul adevăr este că nu există „se demolează tot” şi „se păstrează tot”; ele sunt totuna şi se numesc (tocmai) „conversii”. Conversiile exact asta fac: păstrează (cică) tot, distrugând (de fapt) orice formă de viaţă, orice urmă a vieţii. Iar prezentarea lor drept semn al civilizaţiei este cinică.

Societăţile stabile îşi conservă multă vreme şi formele construite. Mai mult, experimentele au răgazul să se maturizeze şi să se impună ca modele, fără bruscarea tradiţiei. Societăţile vechi, ferite de basculări gratuite, permiteau translatarea prin timp fără modificări sesizabile. Poate că ritmurile omului s-au iuţit în lumea modernă; dar tradiţia îşi sincronizează cadenţa cu cea a omului şi nu poate fi pierdută în urmă din cauza vitezei. Metabolismul ei uluitor o face capabilă să asimileze armonios oricât, dar nu şi orice.
Tradiţia nu poate fi îngheţată.
Tradiţia nu înseamnă urmele lăsate de ea, cum nici un om nu înseamnă amprentele lăsate pe obiecte sau firele de păr căzute la pieptănat.
Tradiţia este vie şi activă.
Tradiţia înseamnă permanenta adăugare de semnificaţii, necontenita împlinire a tot ce intră în firescul vieţii.

Cândva, atunci când zidurile erau părăsite de zei şi de oameni deopotrivă, edificiile abandonate puteau deveni „cariere” pentru noi edificii sau erau uitate până ce timpul le topea. Astăzi, scoase la lumină, rămăşiţele lor sunt retrogradate la statutul de „valori de patrimoniu”. Nu este deloc sigur că falnicele construcţii ar fi dorit să-şi expună resturile ca pe nişte curiozităţi de bâlci, dar cu siguranţă făcătorii lor nu le-au ridicat cu gândul la o asemenea perspectiva.

Înălţarea unei biserici pe locul alteia dispărute înseamnă continuitate în ceea ce este ea: un loc consacrat păstrat cu sfinţenie, un loc al cărui har nu a fost suspendat niciodată, o casă pe care Dumnezeu nu a părăsit-o nicicând.

Biserica de la Montserrat (Catalunia) este prezentată în toate ghidurile ca datând din secolul VI. Un vizitator se poate arăta uimit observând arcele gotice ori faţada baroc şi, poate, va crede că vechii meşteri au anticipat curentele din veacurile următoare. Bineînţeles, din vechea biserică târnosită în secolul VI au mai rămas urme, dar ea a fost permanent remodelată. La sfârşitul secolului XIX s-au oprit lucrările şi ceea ce vedem astăzi reprezintă produsul de până în acel moment. Oamenii nu au mai avut curajul să adauge nici măcar o piatră; poate doar au mai reparat câte ceva. Până în secolul XIX, meşterii nu şi-au încheiat lucrarea şi nici nu au trăit cu spaima că strică vreun „monument” tot intervenind asupra lui. Aceste spaime ne aparţin doar nouă – celor care, neînţelegând tradiţia, o îngheţăm şi n-o mai atingem, de teamă că o vătămăm.
Şi casa omului se reclădea. Peste o bojdeucă se ridica un palat, iar locuitorii palatului, şi el mereu modificat, vorbeau despre acesta ca despre casa de la începutul familiei, ca şi cum aşa a fost zidită din capul locului, chiar dacă prima construcţie era departe de strălucirea celei de mai apoi.

Dar biserica este cvasi-imună la „muzeificare”. Ceea ce se săvârşeşte acolo nu se întâlneşte prea des cu schimbarea. Construcţia ar putea deveni caducă doar în momentul în care ceremonialul nu ar mai avea legătură cu anvelopa. Dacă apar schimbări în plan liturgic, pe care pântecul bisericii nu le mai poate suporta, Biserica riscă să intre în tristul proces de muzeificare şi apare nevoia unui corp adaptat la noua situaţie. Altfel, doar capriciile modelor le mai ajustează veşmintele, dintr-o cochetărie lesne de înţeles; alteori, le creşte volumul pentru a primi mai mulţi enoriaşi ori din vanitate, făcându-le să reapară cu chip înnoit.
În cazul bisericilor noi, problema este tocmai necesitatea ca ele să se muleze la fel de bine pe exigenţele liturgice ca orice altă biserică corect plămădită mai înainte. Or, multe dintre Bisericile recent apărute au tendinţa de a se desprinde, de dragul inovaţiei, de ceea ce se petrece în interiorul lor, etalând propriul discurs bazat pe o para-teologie de gang, în ciuda faptului că făcătorii de asemenea obiecte le obligă să semene, la o primă vedere, cu o Biserică autentică.
Nu trebuie uitat faptul că, de multe ori, o casă este o „lucrare de autor” şi, ca orice operă de artă, trebuie să primească respectul cuvenit. Calitatea unui obiect de arhitectură depinde mult de capacitatea autorului de a anticipa evenimentele ce vor însoţi lucrarea sa, frământările şi tensiunile din viitorul ei aventuros. O casă poate ilustra excelent lumea în care s-a născut, dar se poate dovedi fragilă în faţa vremurilor care se vor prăvăli peste ea. Astfel, casa rămâne încremenită în momentul facerii sale şi va fi abandonată imediat ce nu va mai face faţă altor rigori.

Marile lucrări moderniste sunt cam şifonate de anii strânşi. Micile „actualizări” vorbesc (deja) despre acest fapt şi doar prezenţa lor în manualele de istorie le mai fereşte de necaz. Uşor – uşor, realizările de seamă ale modernismului vor fi înghiţite ori rescrise, ducându-şi mai departe doar gloria, dar nu şi forma. Sau se vor „muzeifica”.
„Muzeificarea” unei clădiri nu înseamnă repunerea casei în circuitul său firesc, ci mutare pe un alt plan de interes. Operaţiunile de cosmetizare ori de sugerare a formei şi a vieţii sale anterioare ne pot satisface curiozitatea; dar, în esenţă, rezultatul este plicticos.
„Muzeificarea” unei clădiri echivalează cu sfârşitul rostului ei în lume şi cu intrarea într-o buclă temporară buimăcitoare. Ea se alătură celorlalte case captive în „ziua cârtiţei”.