Fragment
10.Bucureşti, 9 martie 2000
Dragă Liviu,
Nu crezi oare că a venit vremea să trecem la amintiri şi, sondîndu-ne memoria cît încă se mai poate, să stoarcem din ea o memorialistică? Umblat-am fiecare prin locuri ciudate (aici, mă urmăreşte o imagine narată de Luca Piţu: Magistrul cajvanez călare pe un măgar, străbătînd un sat de prin Orientul îndepărtat... dar asta va figura fără îndoială în amintirile sale scrise, nu doar orale, ca pînă acum, aşa că nu mai insist) şi întîlnit-am oameni de toate felurile şi calibrele; uneori, nici nu era nevoie decît să ne deplasăm la restaurantul Casei Scriitorilor din Bucureşti, unde, spre pildă, într-o vară toridă de prin anii 80, era o asemenea invazie de omizi în copacii din curtea din spate, sub care se scoseseră nişte mese, încît Dan Arsenie îşi bea vodcile extrăgînd mai întîi niscaiva omizi din pahar (căci pe acelea nu le consuma, fiindcă nu erau de natura viermelui din sticlele de mezcal la care exilul parizian de astăzi îi dă acces neîngrădit, dacă se găseşte şi cineva care să i le achite - dovadă că şi în Franţa se poate trăi la fel ca în România); şi doar prietenul nostru avea ceva viteză la golit pahare, însă densitatea omizilor nu-i ierta nici unul!
N-am prins restaurantul de acolo pe vremea deja legendarei madam Candrea, ci atunci cînd figura-i tutelară era doamna Miţi, ea însăşi de stirpe scriitoricească, dat fiind că, mi se spusese, avea la activ, în tinereţe, o culegere de folclor ori aşa ceva; dar mai pitorească mi se părea totuşi omologa dînsei de la Casa Universitarilor ieşeni, o anumită doamnă Chiribuţă care era cît pe ce să mă otrăvească într-o seară, cînd m-a dus Tess acolo la cină, cu un creier pané mirosind a ceva inenarabil; i-am reclamat faptul, iar doamna Chiribuţă, înşfăcîndu-mi farfuria cu un "Da\' ce are?", i-a înghiţit conţinutul suspect în drum spre bucătărie, fără nici un tacîm şi cu exemplară promptitudine: corpul delict a dispărut pe dată!
Nu ştiu de ce această scenă îmi evocă o alta, legată de o studentă a lui Luca Piţu ce obişnuia să vină la cursuri însoţită de mămica ei (să fi avut şi doamna Chiribuţă o fată studentă?), amîndouă la fel de excentrice; o singură dată, se pare, pe cînd Magistrul era de serviciu la catedră, a venit numai mămica, în scopul de a-şi scuza progenitura ce absenta, deoarece o loviseră simultan şi diareea şi ciclul! Cînd mi s-a povestit scena, am exclamat imediat: "Les deux sources..." - iar Magistrul povestaş, bun cunoscător de Bergson, a continuat neted: "...de la morale et de la religion"! Şi, într-adevăr, în acel op se juca filozoful intuiţionismului cu distincţia închis/deschis, aplicată la două tipuri de morală.
A fost, se pare, o epocă în istoria universităţii ieşene bîntuită şi de alte figuri antologice, precum ar fi acel student filolog care, audiind o prelegere a lui Constantinescu despre bovarism, i-a pus finalmente întrebarea dacă lui i-ar fi plăcut să aibă o nevastă ca madame Bovary...
Dar iată că am intrat iarăşi fără de permisiune în memoriile altora, cînd regula genului ar fi să înşirăm mai degrabă ceea ce am văzut cu propriii noştri ochi şi am auzit cu urechile proprii; mă întorc prin urmare la anii 80 şi la Casa Scriitorilor bucureşteni unde, vegheaţi de doamna Miţi, am prînzit într-o zi (nu grozav, dar la preţuri pe care mă îndoiesc că le mai are astăzi restaurantul fals italian de acolo ori cazinoul de dincolo), în selectă companie: D-nii Şora, Breban, Solomon Marcus şi încă cineva, parcă, pe care l-am uitat pe drept, fiindcă nu prea s-a manifestat în conversaţie (nu-i vorbă că nici Dl. Şora nu excela prin locvacitate, dar era suficient să-i contempli nuanţele budiste ale zîmbetului).
Breban tocmai se abătuse prin ţară şi dăduse revistei Vatra acel istoric interviu în care se declara adept al monarhiei şi catolicismului, interviu ce avea să fie utilizat de ambasadele noastre cînd erau întrebate de starea deplorabilă a dreptului la liberă expresie în România ceauşistă: potrivit mărturiei lui Dorin Tudoran rostite la Europa liberă, ambasadele scoteau atunci la iveală interviul brebanian spre a demonstra că la noi aveau curs şi opiniile neortodoxe, depindea numai de cine le profera, că doar nu oricui îi era permis orice (oricum, acest episod nu-l vei găsi în Confesiunile violente ale părintelui lui Grobei...). La masa cu pricina, romancierul se lansase într-o prelucrare a presei occidentale din varii ţări - lucru destul de curios, dacă te gîndeşti la accesul său limitat înspre idiomurile respective; mestecînd sîrguincios, Solomon Marcus l-a întrerupt la un moment dat, întrebîndu-l dacă era adevărat că, "la bază", meseria sa e aceea de şofer. Indignat, cetăţeanul european şi viitorul nostru academician a protestat pe loc, denunţînd această legendă (cu toate că dicţionarul lui Marian Popa o consemnează cu aerul cel mai serios posibil, iar dicţionarul Zaciu o reia întocmai) şi a contraatacat, somîndu-l pe matematicianul interdisciplinar să spună dacă i-a citit cărţile (se zice că e tot mai des chinuit de această marotă de neînţeles: mai de curînd, gurile rele pretind că, aducîndu-şi şi el acasă o recentă cucerire, şi-ar fi dat brusc seama că aceea habar n-avea de romanele sale; atunci, încheindu-se la loc şi reluîndu-şi prestanţa de autor pe drept cuvînt neînţeles de o necititoare a operei sale, i-ar fi pus acesteia în braţe toate volumele la care ostenise pînă la acea dată, poftind-o să se reîntoarcă după parcurgerea lor - pesemne că doar în acest fel ar fi avut un subiect de vorbe cu dînsa la momentul "filozofiei din budoar").
Dl. Marcus a replicat că tocmai se încumetase a începe Don Juan şi deja primele vreo 20 de pagini ale acestui roman îl umpluseră de perplexitate: ele ar fi conţinut nu mai puţin de două bune duzini de paradoxuri! (Să precizăm că D-lui Marcus îi apăruse de curînd cartea intitulată Paradoxul, întru compunerea căreia nu puţine reviste şi table de materii ale altor lucrări fuseseră puse la contribuţie.) Da, cum aşa? - s-a mirat romancierul, surprins de unghiul neobişnuit de atac. Păi, a detaliat paradoxologul, dumneata ai acolo doi îndrăgostiţi, pe una Tonia şi pe unul Rogulski. Da, a admis creatorul lor, şi? Şi spui la un moment dat că, stînd pe o bancă, ei se privesc în ochi un minut. Desigur, se mai însenină Breban, doar erau îndrăgostiţi, iar îndrăgostiţii, ştiţi, au acest obicei, de a sta şi a se... Domnu\' Breban! - s-a oţărît pe neaşteptate Solomon Marcus - cum adică, s-au privit în ochi UN MINUT?! Da, ştiţi... Domnu\' Breban, un minut e ceva infinit - începu savantul să-i desluşească - căci avem timpul obiectiv, iar, pe de altă parte, timpul subiectiv, care e cu totul altfel, mult dilatat, de necuprins! (Nu peste mult, într-adevăr, Solomon Marcus avea să publice un volum intitulat Timpul, din alte reviste şi table de materii de prin cărţi serioase alcătuit.)
De-aici încolo, nu mai ştiu cum s-a terminat disputa, dar parcă aş prefera pentru romanele brebaniene alt tip de exegeză, cum ar fi acela practicat de o altă studentă a lui Luca Piţu, o agronomă în devenire care, auzind ea ceva, l-a rugat să-i împrumute spre lecturare Bunavestire; la înapoierea cărţii, Magistrul a riscat s-o întrebe dacă îi plăcuse; mda, a zis studenta, nu e rău; e aşa, cevaaaa... Adică el vrea s-o reguleze şi ea nu se lasă, dar pînă la urmă tot o regulează - rezumat absolut pertinent al Buneivestiri, cu care pe drept cuvînt putem spune că se face trecerea la actualul mod hip-hop de înţelegere a literaturii, de nu cumva şi a lumii în general.
Şi, fiindcă tot văd că mă abat irepresibil prin amintiri străine, cred că e cazul să-ţi relatez şi o conversaţie a lui Sorin Antohi cu Solomon Marcus, din aceeaşi epocă: avusese loc în străvechiul castel şi centru cultural internaţional de la Cerisy-la-Salle un colocviu la care, auzise Sorin, hermeneutica se încontrase cu deconstrucţionismul, respectiv Paul Ricœur şi Jacques Derrida îşi încrucişaseră spadele, iar prietenul nostru era şi el curios, ca membru cu drepturi depline în grupul de la Iaşi (astăzi, subiect de teze doctorale!), cel atît de branşat la cultura hexagonală, să afle rezultatul acelei polemici, de va fi fost vreunul cert. Or, s-a întîmplat să-l întîlnească la Bucureşti pe Solomon Marcus, care tocmai se întorsese de la Cerisy; fireşte, s-a repezit cu întrebări apropriate la învăţatul nostru care, într-adevăr, i-a povestit pe îndelete: dragă, să vezi, ca să ajungi acolo nu e deloc simplu, trebuie să iei un tren intern şi să schimbi nu ştiu unde, după care te pomeneşti într-o gară mică, de unde vine o maşină să te ia pînă la castel, că e mai departe, deci trebuie să le telefonezi din timp ca să vină maşina, altfel... Da, dom\' profesor, se impacientează Sorin, dar cum a fost cu hermeneutica şi deconstrucţionismul? A, în schimb castelul e minunat - l-a lămurit cel ce-i fusese oaspete: liniştit, departe de orice zarvă... Şi Derrida şi Ricœur? - a revenit la asalt cu speranţele cam îndoite Sorin. Daaa, a continuat Dl. Marcus, în faţă sînt nişte copaci superbi, ştii, multiseculari probabil, cum au ăia pe-acolo... Şi...? Şi dimineaţa te trezeşti într-un ciripit de păsărele - o nebunie! Ş.a.m.d.
De unde, dragă Liviu, vei trage fără doar şi poate concluzia că există şi o percepţie hip-hop, care se exercită inclusiv la Cerisy-la-Salle, printre monştrii sacri ai lumii noastre intelectuale, tot atît de bine ca şi faţă de literatura lui Breban, care cu siguranţă că va face într-o zi obiectul unui colocviu acolo.
Te salut cu nădejdea că, publicîndu-mi scrisoarea de faţă, fi-vei şi tu invitat din acest motiv şi-mi vei povesti şi mie, aidoma, discuţiile furtunoase ce nu se poate să nu le işte un asemenea subiect generos. Iar dacă în loc de maşină te va lua de la gară un măgar şi din arborii multiseculari ai castelului îţi vor picura în paharul de tequila niscaiva omizi, totul va fi cu adevărat perfect şi rotunjit cum se cuvine.
Al tău nesminţit,
Dan
