Fragment
Actul întîi
O încăpere de birou, cu podele din lemn şi cu pereţii văruiţi. În stînga încăperii, în faţă, o masă banală de birou, în spatele acesteia, un scaun. La doi trei metri, în faţa mesei de birou, aproape de mijlocul încăperii, se află încă un scaun. Lîngă perete, pe partea dreaptă, un dulap pentru acte, vopsit în cafeniu, în partea cealaltă, un pat pentru consultaţii. Atît în partea dreaptă, cît şi-n cea stîngă, cîte o uşă; pe peretele din faţă, o fereastră clasică, cu trei canaturi, în faţa ferestrei, gratii. Dincolo de gratii, un vid cenuşiu, incolor. Sus, pe perete, în partea stîngă, o stemă în basorelief: pajura, trufaş de mare, ţine între gheare un snop de grîu. Sub stemă, două portrete color, disproporţionate: în ambele este imaginea aceluiaşi bărbat în uniformă, cu caschetă, cu barba ridicată şi nasul acvilin, cu chipul proaspăt ras. Imaginile se uită una la cealaltă: într-una, zîmbeşte, în cealaltă, îşi apropie ursuz sprîncenele. Sub portrete, o fîşie de culoare verde, decolorată, lungă, aproape de lungimea peretelui şi literele aurii ale înscrisului sînt deja decolorate, unele dintre ele lipsind, altele atîrnînd într-o poziţie nedefinită. Totuşi, se poate citi următoarea lozincă:
OCHII PREŞEDINTELUI ZÎMBESC,
OCHII PREŞEDINTELUI ÎMPRĂŞTIE FULGERE!
PALMA PREŞEDINTELUI MÎNGÎIE,
PUMNUL PREŞEDINTELUI NIMICEŞTE!
Pe masa de birou: telefon, scrumiere şi un teanc de dosare.
Întreaga încăpere este învăluită de atmosfera cenuşie, blazată a trîndăviei: stema, lozinca, cele două portrete spălăcite, pline de praf se contopesc în pustietatea odăii, ieşind trufaş în evidenţă doar prin dimensiunile lor prea excesive.
Cînd se ridică cortina, încăperea este goală. Rămîne pentru încă o secundă goală, impresionînd tocmai prin goliciune. Apoi, se deschide cu zgomot uşa din stînga şi intră cu paşi repezi şi siguri Colonelul, îmbrăcat într-o uniformă superbă, cu nasturi aurii, purtînd pe cap o caschetă înaltă, iar la brîu, un mic pumnal auriu. Merge direct la telefon şi formează un număr.
COLONELUL: Sergent, dumneata eşti?... Gata... Bine. Deocamdată lăsaţi-l acolo. Să vii la birou, am de vorbit cu dumneata. (Cu gesturi hotărîte pune receptorul în furcă. Se plimbă agitat de-a lungul şi de-a latul încăperii. După ce face de două trei ori traseul, cineva bate la uşa din partea dreapta.)
COLONELUL: Pofteşte!
SERGENTUL: (Cu un zîmbet complice şi cu voce oarecum familiară, dar într-o poziţie perfect regulamentară.) Ordin, Domn' Colonel?
COLONELUL: L-au ras?
SERGENTUL: Sigur că l-au.
COLONELUL: I-au dat haine curate?
SERGENTUL: Sigur că i-au.
COLONELUL: Inclusiv o cămaşă ca lumea?
SERGENTUL: Desigur, inclusiv.
COLONELUL: Nu s-a opus?
SERGENTUL: Să fi încercat numa', Domn' Colonel.
COLONELUL: Bine... (Se reazemă de patul de consultaţii medicale, dar, înainte de asta, îl şterge de praf cu batista.) Bine... mai departe.
SERGENTUL: (Puţin nedumerit.) Domn' Colonel...
COLONELUL: Ce-i?
SERGENTUL: Îmi permiteţi o întrebare?
COLONELUL: Întreabă-mă, Sergent.
SERGENTUL: Spuneţi-mi, îl duc la proces şi-l spînzură?
COLONELUL: Sergent, dumneata ai înnebunit... auzi colo, să-l spînzure... Emanoil este prietenul Preşedintelui... Aşa ceva, nici măcar să-ţi închipui...
SERGENTUL: Domn' Colonel, eu nu... eu chiar că nu... dar mereu a fost revoltat şi a instigat...
COLONELUL: N-a instigat: a iniţiat, a organizat şi a condus revolta...
SERGENTUL: 'nţeles... va să zică asta a fost... şi poeziile... ştiţi...
COLONELUL: În problema lui Emanoil, vor veni de la Procuratură.
SERGENTUL: 'nţeles.
COLONELUL: După cum se pare, Emanoil va fi eliberat. Chiar azi.
SERGENTUL: Ăsta?
COLONELUL: Ăsta.
SERGENTUL: Să trăiţi, dar asta nu-nţeleg... cel mai mare...
COLONELUL: Sergent, te linişteşte dacă-ţi spun că nici eu?
SERGENTUL: Desigur, Domn' Colonel.
COLONELUL: Atunci, linişteşte-te. Ai înţeles?
SERGENTUL: Desigur, Domn' Colonel!
COLONELUL: Aşa să fie, dar nu pentru asta te-am chemat.
SERGENTUL: Da', pen' ce?
COLONELUL: Ascultă, Sergent. Înainte de a fi eliberat, Emanoil va mai trece pe la atelierul de reparat pantofi, acolo unde lucrează. Să-şi ia boarfele personale. Dar nu schimbă nici un cuvînt cu ceilalţi, ai înţeles?
SERGENTUL: Desigur, Domn' Colonel.
COLONELUL: E ordinul meu cel mai sever. Anunţă-l pe şeful atelierului. De altfel, şeful de atelier să spună, aşa întîmplător, o vorbă, două în faţa oamenilor. Ceva de genul: „Ei, nici pe ăsta nu-l mai vedeţi. O să ajungă şi el şef, iar voi o să putreziţi aici...†„Cine-l are pe Hristos prieten, e mîntuit.†„ Dă, şi ţi se va da.†Şi aşa mai departe. Ştii dumneata bine. Ai înţeles?
SERGENTUL: Desigur, Domn' Colonel.
COLONELUL: Aşa să fie. Nu ne trebuie legende. Cînd te anunţ, să-l aduci înăuntru, pînă atunci să fie ţinut în anticameră. Am terminat.
SERGENTUL: Domn' Colonel, înc-o întrebare. Îl aducem cu cătuşe?
COLONELUL: Cu cătuşe?... Nu... Nu cu cătuşe. (Se gîndeşte.) Nu, cred că nu cu cătuşe.
(Sergentul salută înţepat, se-ntoarce colţuros; şi iese cu paşi cadenţaţi din încăpere. În birou, rămîne doar Colonelul care meditează. După puţin timp, merge la uşa din partea stîngă şi o deschide.)
COLONELUL: Intraţi, domnilor! (Intră Primul şi Al Doilea Procuror. Primul Procuror este slab, scund, cu mustaţă îngustă. Poartă îmbrăcăminte chinuitor de elegantă, desăvîrşită. Cămaşă albă, papion, în buzunarul de la piept se vede colţul batistei. Poartă ochelari negri. Al Doilea Procuror este chel, corpolent, jovial, poartă cămaşă cadrilată, cu gulerul răsfrînt peste al sacoului. Se-nclină amîndoi în faţa Colonelului: Primul Procuror, cu un gest rapid, reţinut; cel de-Al Doilea Procuror, cu un gest greoi, plin de umor.) Domnilor, puteţi începe chiar acum. L-au adus, este aici, în anticameră. Firesc, vă stau la dispoziţie în absolut tot ce-mi cereţi. Numai că nu-nţeleg. Trebuie să recunosc, nu-nţeleg. (Pe un ton din ce în ce mai ridicat, aproape strigînd.) Nu-nţeleg! Nu şi nu! Domnilor, eu de ani de zile v-am trimis raport după raport, am trimis Domniilor voastre poezii cît pentru un volum, poezii în care este vorba despre iniţierea, organizarea şi conducerea revoltei...
PRIMUL PROCUROR: Desigur, Domnul Colonel ne-a trimis inclusiv textul Marseillesei, despre care toată lumea ştie că n-a fost scris de Emanoil... deşi, cred că ar accepta chiar şi spînzurătoarea, numai să-l fi scris el.
COLONELUL: Bine, bine, acest lucru mi l-aţi reproşat deja de mai multe ori. Eu sînt militar, nu pot cunoaşte toate poeziile nenorocite care au fost scrise vreodată în lumea asta mare. Eu îmi cunosc treburile mele, nu pe ale celor care mîzgălesc hîrtia. (Îşi scoate cascheta şi, cu faţa înroşită, urlă.) Dar, daţi-mi voie, nu asta e esenţa! Esenţa e că acest... adică, acest Emanoil a scris aici poezii, înnebunind oamenii cu ele. Domnilor, aşa nu se poate păstra aici disciplina! Ăsta şi-a luat cu chirie celula din subsol, unde primea numai pîine şi apă, dar şi acolo scria poezii!
PRIMUL PROCUROR: Poezii proaste.
COLONELUL: Asta, eu n-am de unde să ştiu...
PRIMUL PROCUROR: Dar dumitale ţi-au plăcut.
COLONELUL: Refuz asemenea insinuări. Poeziile acelea...
PRIMUL PROCUROR: ...celorlalţi deţinuţi le-au plăcut.
COLONELUL: Da, le-au plăcut. Or, deja acest lucru în sine este pasibil de pedeapsă. E de neimaginat să se scrie asemenea poezii, aici.
PRIMUL PROCUROR: Iar dumneata, Domnule Colonel, ai fost incapabil să împiedici acest lucru.
COLONELUL: Să le placă altora?
PRIMUL PROCUROR: Să scrie poezii.
COLONELUL: În conformitate cu paragraful 23/B din Regulamentul de ordine interioară al închisorilor, fiecare deţinut are dreptul, o dată la două săptămîni, la un sul de hîrtie igienică. Or, de acest sul a beneficiat şi Emanoil, la fel ca şi alţi deţinuţi. Eu am dat ordin ca hîrtia igienică să fie folosită conform destinaţiei sale, dar nu pot să stau mereu acolo, în spatele fiecăruia, să-l oblig să folosească porţia de hîrtie igienică stabilită pentru două săptămîni, conform destinaţiei acesteia. La fel cum, personal, n-am cum să împiedic deţinerea ilegală a vreunui capăt de creion, cu atît mai puţin cu cît unora dintre gardieni...
AL DOILEA PROCUROR: (Jovial.) ...de asemenea le-au plăcut.
COLONELUL: Despre toate astea, am raportat superiorilor mei, respectînd ierarhia, dar Emanoil, în cazul în care nu-şi primea porţia de hîrtie igienică, îşi scria poeziile în memorie, întîmplîndu-se de mai multe ori să le recite apoi celorlalţi deţinuţi.
PRIMUL PROCUROR: Da, rapoartele au ajuns şi la noi... (Îngîndurat.) Din păcate, cu metode fizice nu putem împiedica deocamdată pe cineva să scrie poezii în memorie... chiar dacă sînt atît de proaste, încît le plac şi celorlalţi deţinuţi, gardienilor şi, nu în ultimul rînd, îţi plac chiar şi dumitale, Domnule Colonel... Fireşte, independent de asta, noi am apelat la dreptul de punere sub acuzare, dar Preşedintele, personal, a interzis un nou proces.
AL DOILEA PROCUROR: (Cu voce ritmată.) Ochii Preşedintelui zîmbesc...
COLONELUL: (Ia poziţie de drepţi.) Palma Preşedintelui mîngîie...
PRIMUL PROCUROR: Desigur, poate n-ar fi fost rău dacă s-ar fi pus punct activităţii acestui individ...
AL DOILEA PROCUROR: Ochii Preşedintelui împrăştie fulgere...
COLONELUL: (În poziţie de drepţi) Pumnul Preşedintelui nimiceşte...
PRIMUL PROCUROR: ...dar, dacă aşa a decis Preşedintele, înseamnă că aşa este bine. El ştie interesele superioare, iar noi n-avem altceva de făcut decît să fim executanţii modeşti ai intenţiilor sale.
COLONELUL: Am înţeles.
AL DOILEA PROCUROR: Aşadar, hai să vedem ursul.
COLONELUL: Domnilor, n-aveţi nimic împotrivă, dacă în timpul audierii...
AL DOILEA PROCUROR: ...conversaţie, Domnule Colonel!
COLONELUL: ...conversaţiei, rămîn aici, în birou?
PRIMUL ŞI CEL DE-AL DOILEA PROCUROR: Dar, te rog, dumneata eşti acasă, Domnule Colonel. Pentru noi este o cinste.
COLONELUL: (Ridică receptorul.) Sergent? ...da, îl puteţi aduce... Cum? ...ţi-am spus că nu trebuie... Da, scoate-i-le încă de afară... Am terminat! (Pune la loc receptorul. Către cei doi Procurori.) Domnilor, vă rog foarte frumos, fiţi precauţi. Cu Emanoil e bine să fiţi precauţi. Emanoil e incorigibil. Emanoil este foarte periculos. Eu îl cunosc prea bine. Dumneavoastră, doar din scripte.
