Courtois la Sighet

Fragment

Ideea de bază a lui Lenin era că pentru a face revoluţie este nevoie de un război civil, singurul care putea duce la o distrugere a capitalismului. Ce însemna, în opinia lui Lenin, distrugerea capitalismului? Însemna distrugerea tuturor grupurilor sociale, a tuturor oamenilor care erau susţinătorii ideii de proprietate privată. La baza capitalismului stă proprietatea privată, dar şi respectul pentru proprietatea privată, respectarea drepturilor cetăţenilor şi, în sfârşit, producţia, şi, bineînţeles, comerţul. Acestea sunt elementele care stau la baza capitalismului, şi pe acestea Lenin voia să le distrugă. Imaginaţi-vă într-o Europă a anului 1919, care era construită pe ideea de proprietate privată! Desigur, ideile lui Lenin au fost respinse de cea mai mare parte a societăţii. Toţi burghezii, toţi proprietarii, şi nu numai marii proprietari, ci şi micii proprietari erau împotriva unor asemenea idei. De exemplu, micii comercianţi, micii fermieri, meşteşugarii, când au auzit că va fi distrusă proprietatea privată, nu au înţeles ce se întâmplă. Ei munciseră împreună cu întreaga familie, zi şi noapte, ca să creeze ceva şi acum trebuiau să distrugă tot? Nu se putea.

Începând cu anul 1919, două idei se disting în propaganda comunistă: ideea de pacifism, care era foarte puternică, şi ideea de revoluţie, de război civil şi de distrugere a capitalismului. Ele erau însă două idei complet opuse, dar care, fiecare, putea fi seducătoare.

De fapt, cine putea fi pentru război? Nimeni, mai ales după un război care făcuse milioane de victime. Această idee a comuniştilor privind pacea a fost o idee fundamentală pe care au susţinut-o până la capăt, până în 1989.
Dacă ideea de pacifism întrunea un consens general, dimpotrivă conceptele de revoluţie, de război civil, de distrugere a capitalismului şi a burgheziei nu întruneau consensul. Desigur, erau oamenii care nu aveau nimic, erau muncitorii, proletariatul, care credeau că preluarea puterii politice îi va face bogaţi. Este o idee care poate să fie atrăgătoare uneori. Pentru oamenii care posedau ceva, cum erau ţăranii, chiar dacă puţin, un hectar de pământ sau o vacă, era o idee inacceptabilă.

În Europa anului 1919 intervin, însă, într-un mod violent, o serie de forţe. Mai întâi în Italia, unde, între 1919 şi 1922, s-a desfăşurat un quasi-război civil, între comuniştii care agitau muncitorii din fabrici şi ţăranii – nu atât ţăranii proprietari, cât pe muncitorii agricoli – şi încercau să-i atragă de partea lor şi Mussolini – care s-a proclamat el însuşi lider al mişcării socialiste până în anii '40 – şi partidul micilor proprietari, partidul burgheziei. Deci ne aflăm într-un quasi-război, cu evenimente destul de violente. În final, Mussolini este cel care câştigă. Comuniştii italieni vor fi complet anihilaţi şi nu se va mai vorbi despre ei până în 1945.

A doua ţară în care izbucneşte războiul civil este Germania. Această ţară a fost complet dată la o parte, traumatizată de înfrângerea sa de la sfârşitul primului război mondial. Când o ţară este învinsă, populaţia se confruntă cu un şoc psihologic. Dacă s-au înşelat conducătorii nu era nici o problemă, dar oamenii credeau că ţara lor va supravieţui, că le va fi bine. Însă atunci când războiul s-a terminat şi ei au fost învinşi s-a declanşat un puternic şoc psihologic. Aceasta s-a întâmplat în Germania în 1918, şi la fel s-a întâmplat în Franţa în 1940.

Când este vorba de un şoc colectiv, cum a fost în Germania în 1918-1919, întreaga societate este confuză: toate valorile, toate ierarhiile, toate comportamentele au fost răsturnate. Social-democraţii au preluat puterea încercând să redreseze o ţară distrusă şi învinsă. Pe de altă parte, forţele naţionaliste considerau că situaţia era inacceptabilă, Germania nu putea fi învinsă, trebuia să reacţioneze. În acelaşi timp, comuniştii germani au înregistrat un succes enorm, Partidul Comunist din Germania devenind cel mai important partid comunist din Europa, exceptându-l pe cel din Rusia. Desigur, partidul comunist german devenise atât de puternic întrucât sovieticii aveau o idee precisă: dacă vor reuşi să facă revoluţia în Germania, atunci vor cuceri toată Europa, pentru că Germania era una din marile puteri industriale europene. Deci bolşevicii au încercat să obţină maximum de succes până în 1923, când în Germania a fost declanşată revoluţia comunistă. Atunci când spun maximum, vreau să spun că Moscova a trimis clandestin în Germania generali ai Armatei Roşii care au organizat partidul comunist într-o manieră militară şi au pregătit invadarea Germaniei în cazul în care revoluţia reuşea. Armata Roşie s-a concentrat la frontieră, a pregătit stocuri mari de provizii pentru a putea hrăni populaţia. În final, insurecţia a eşuat, dar a instaurat în Germania o atmosferă foarte violentă, foarte dură, care s-a menţinut între 1923 şi 1933, când Hitler vine la putere şi distruge partidul comunist german. Iată al doilea partid comunist care este distrus. Mussolini a distrus partidul comunist italian, adică l-a transformat într-un partid foarte mic, fără importanţă. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi în Germania.

Ce se întâmpla în Franţa, unul din învingătorii războiului din 1919? Entuziasm, defilări militare, dar, în acelaşi timp, războiul a lăsat urme profunde, în special în mediul rural. După cum se ştie, spre deosebire de celelalte state vest europene, Franţa avea o structură rurală. Evident, cine au fost cei care au înfruntat războiul? Ţăranii. Nu muncitorii, deoarece de ei era nevoie în uzine, pentru producţia de armament etc. Deci ţăranii au fost cei care au suportat greutăţile războiului şi au suferit pierderi enorme. În fiecare oraş sau sat, în fiecare localitate, au fost ridicate monumente dedicate celor morţi în război, uneori fiind liste destul de lungi, deseori întâmplându-se ca dintr-o familie să fie două sau trei victime. Astfel ne dăm seama cât de mult a fost marcată populaţia de acest război. Pe acest fond, comuniştii propagă o ideologie pacifistă.

Exista în Franţa un partid socialist destul de puternic, condus de importanţi oameni politici ca Jean Jaurès, asasinat în 1940, sau L鯮 Blum, unul dintre principalii oameni politici ai Franţei până în 1950. Acest partid socialist a fost confruntat cu apariţia comunismului lui Lenin. În decembrie 1920 a avut loc un mare congres al Partidului Socialist Francez, unde s-a supus la vot dacă se rămâne la socialism sau se trece la comunism. Marea majoritate a participanţilor a hotărât trecerea la comunism. Mai ales federaţiile din regiunile rurale au votat această aderare la comunism, considerând că Lenin este un pacifist, iar membrii din regiunile rurale nu mai voiau război.

Iată o primă ambiguitate în ceea ce priveşte abordarea comunismului. În decembrie 1920 reprezentanţii ţărănimii franceze au votat pentru comunism, crezând că acesta va aduce pacea. În acelaşi timp, în Rusia, Lenin începuse să extermine tocmai ţărănimea, declanşând un adevărat război contra ei.

Să accentuăm un lucru pe care deseori avem tendinţa să-l uităm: că bolşevicii sunt inventatorii propagandei de tip modern. Înaintea lor, desigur, oamenii politici aveau dezbateri politice, dar nu aveau un sistem de propagandă. Bolşevicii inventează propaganda politică modernă, ei cred că pot schimba opinia politică a oamenilor doar cu vorbe, fără să ţină cont de realitate. Bolşevicii şi colegii lor francezi au făcut în Franţa o propagandă enormă: Iată, bolşevismul înseamnă pace! Bolşevismul este poporul la putere! Ceea ce este absolut fals, dar acestea au fost ideile care au fost foarte des uzitate şi băgate în capul oamenilor. Dacă zilnic acelaşi şi acelaşi lucru, chiar dacă e fals, este repetat, până la urmă intră în capul oamenilor, care nu-şi mai pun întrebări. Aceasta înseamnă propaganda. Comuniştii au inventat acest sistem şi au reuşit un lucru extraordinar cu propaganda. Apoi şi celelalte forţe politice, în special cele nedemocratice, vor utiliza acelaşi procedeu. Hitler, Mussolini au folosit şi ei acelaşi tip de propagandă. Repetarea unor sloganuri face să nu mai gândeşti, ci să auzi numai acele sloganuri; iar dacă repeţi aceleaşi fraze, eşti pierdut, nu mai gândeşti. Aceasta este ceva propriu unui sistem totalitar. La fel şi defilările, comisarii politici, care toată ziua sunt în mijlocul oamenilor, în fabrici, şi repetă aceleaşi sloganuri.

Cred că operaţiunea cea mai extraordinară de propagandă din sistemul comunist a fost folosită în China între 1966-1967, în ceea ce s-a numit „revoluţia culturală”. Ştiţi, poate, că în 1966 Mao Tze Dun a decretat în China revoluţia culturală. Tot atunci a publicat şi celebra Cărticică roşie. Fiecare chinez, şi vorbim de 1 miliard de chinezi, trebuia să aibă această carte şi să înveţe pe de rost principiile pe care le enunţa. Chinezii nu mai trebuiau să gândească ei înşişi, dacă aveau o problemă trebuiau să ia Cărticica Roşie, pentru că preşedintele Mao gândea pentru ei.

Până în 1934 comunismul nu a înregistrat în Europa decât eşecuri. A încercat să preia puterea în diverse locuri, dar au fost eşecuri peste tot. Dar brusc se întâmplă ceva. În 1933 Hitler vine la putere. Noul regim din Germania era împotriva comunismului, dar era şi împotriva democraţiilor, împotriva evreilor, şi, în final, Hitler era împotriva tuturor. Evident, pentru că Germania rămâne principala putere europeană, cu un potenţial economic foarte important, cu o capacitate de a pregăti războiul extrem de mare, toată lumea începe să se îngrijoreze, şi, bineînţeles, începe să asculte discursul propagat de Moscova. Care era acest discurs? Fascismul ameninţă democraţia, deci trebuie să-l combatem prin orice mijloace. Vedeţi, iarăşi o formidabilă ambiguitate a comunismului. Moscova luptă împotriva fascismului pentru a apăra democraţia, dar unde este democraţia în URSS? Nu există nici o democraţie. Deci, este un proces de pură propagandă. Se spune că trebuie să combaţi fascismul pentru a apăra democraţia, dar, în acelaşi timp, oamenii care susţin acest lucru în ţara lor, în URSS, au distrus democraţia, au făcut chiar mai rău decât să distrugă democraţia, au distrus un popor.

Vă reamintesc că, la începutul anilor ’30, guvernul sovietic a organizat o foamete care s-a soldat cu 6 sau 7 milioane de morţi, ţărani, şi asta este cu atât mai surprinzător cu cât ţăranii sunt chiar cei care produc hrana, deci cum e posibil ca cei care produc hrana să moară de foame? Un mister destul de serios. Dar misterul e totuşi simplu. Guvernul sovietic, din motive precise, a hotărât să ia tot grâul produs, toată hrana. Evident, dacă iei toată hrana cuiva el va putea trăi câteva zile, dar apoi va începe să mănânce şoareci, greieri, păsări, iarbă, şi apoi va muri. Şi aşa s-a şi întâmplat. Este un prim fenomen de genocid extrem de grav, şi s-a petrecut aproape în centrul Europei, în Ucraina, în 1932-1933, soldat cu 6-7 milioane de oameni care au murit de foame. Şi să fie clar, nu e vorba de un accident, este vorba de un act făcut cu bună ştiinţă de către guvernanţii sovietici. Există dovezi în arhive. Stalin şi colegii săi, mai ales Molotov, au fost la faţa locului şi au organizat această foamete. Deci nu putem spune că liderii sovietici nu erau la curent cu ce se întâmplă, nu numai că ei au organizat totul, dar nu au luat nici o decizie pentru a-i ajuta în vreun fel pe oameni. Guvernul sovietic a ascuns faptul că Ucraina se confruntă cu această foamete şi a negat vehement orice zvonuri de această natură. Europenii din Vest nu ştiau deci că există milioane de ucraineni care mor de foame. Poate că dacă ar fi ştiut ar fi reacţionat în alt fel, dar ei nu ştiau. Ei au ascultat discursul oficial al Moscovei.

Este evident că în acest tip de regim totalitar, fie că e comunist, fie că e nazist, propaganda are succes dacă se interzice orice alt fel de informaţie. Dacă ar fi propaganda, dar şi accesul la informaţii reale, oamenii ar putea alege, şi-ar da seama care este adevărul. Dar dacă nu există decât propagandă şi nici un alt fel de informaţie, oamenii nu au nici un mijloc de a verifica dacă discursul propagandistic este real. Începând cu 1934, URSS şi întreaga lume comunistă au declanşat o puternică propagandă contra naziştilor şi, pentru prima dată, comuniştii au repurtat un enorm succes, iar antifascismul a devenit una din axele majore ale politicii şi propagandei sovietice. Noi, francezii, suntem cei mai în măsură să ne dăm seama de acest lucru pentru că, începând cu 1934, prin această propagandă antifascistă partidul comunist a reuşit să obţină succese politice deosebite. În 1936 s-a creat Frontul Popular, o alianţă electorală care-i cuprindea pe socialişti, pe radicali – formaţiuni absolut democratice –, dar şi pe comunişti, care nu erau o forţă democratică, dar care acţionau ca şi cum ar fi fost. Am consultat eu însumi la Moscova foarte multe arhive şi am descoperit că între 1930 şi 1939 Partidul Comunist Francez nu era cu adevărat condus de francezi, deşi oficial existau lideri francezi ca Maurice Thorez, ci era condus de un agent al Uniunii Sovietice, originar din Slovacia, care participase la revoluţia comunistă din Ungaria din 1919, şi acest om, trimis de Moscova, controla şi dirija Partidul Comunist Francez. În afară de câţiva lideri francezi care erau în relaţii cu el, nimeni nu ştia care era rolul lui şi cine era el de fapt. Dacă francezii ar fi cunoscut adevărul despre acest om, cred că partidul comunist nu ar mai fi avut acelaşi succes. Dar nimeni nu ştia acest lucru. Secretul a fost păstrat în interiorul partidului comunist francez până în 1992, când am descoperit la Moscova documentele privindu-l pe acest agent şi munca sa. Deci, vedeţi că tot timpul ne confruntăm cu acelaşi dualism: propagandă – minciună şi cu ascunderea adevărului, a ceea ce se întâmplă în realitate.

Începând cu 1934, în Europa şi în întreaga lume această politică antifascistă condusă de comunişti a avut un mare succes şi imaginea acestui succes a fost războiul civil din Spania din 1936. Comuniştii au avut o idee genială, o idee propagandistică, bineînţeles: crearea brigăzilor internaţionale, cu oameni din întreaga lume, comunişti sau necomunişti, dar care doreau să lupte împotriva fasciştilor. Graţie documentelor de la Moscova avem dovada că aceste brigăzi au fost în întregime organizate şi conduse de comunişti, iar conducătorii erau responsabili din Armata Roşie, din NKVD.

Această idee de a aduna oameni din întreaga lume în nişte brigăzi care să lupte contra fascismului a fost o idee de propagandă extraordinară, pentru că din acel moment comuniştii au putut spune că singurii care combat într-adevăr fascismul sunt ei, cei care au organizat brigăzile internaţionale militare din Spania. Iată un alt moment în care propaganda era diferită de realitate. Pentru că realitatea din Spania era alta: de la mijlocul lui octombrie 1936, Stalin a trimis arme guvernului spaniol şi, în acelaşi timp, şi-a trimis soldaţii, a trimis agenţi ai poliţiei politice şi consilieri politici. În 1939 guvernul republican spaniol a fost înfrânt de Franco, şi atunci s-a văzut că întregul guvern republican spaniol era susţinut de Moscova, care îi spunea exact ce să facă. În 1939 poliţia politică sovietică făcea în Spania orice voia, aresta pe cine dorea, omora oameni, tortura, trimitea oameni la Moscova etc. Deci vedeţi că în timp ce discursul era de combatere a fascismului, realitatea era că Uniunea Sovietică era pe cale să pună mâna pe Spania.

Evident, războiul din Spania a avut efecte diverse în Europa. Cei care erau de stânga au văzut în războiul din Spania marea luptă pentru democraţie, pentru republică. Comuniştii priveau mult mai departe, ei vedeau aici lupta pentru revoluţie. Cei care erau de dreapta, şi mai ales catolicii – pentru că în Spania catolicii au fost foarte persecutaţi de republica spaniolă între 1936-1939 – au văzut în războiul din Spania altceva, nu au văzut o luptă pentru apărarea democraţiei, ci distrugerea bisericii, a burgheziei. Încă o dată vedem că despre acelaşi eveniment oamenii aveau păreri împărţite. Acelaşi lucru se întâmpla şi cu comunismul. Unii erau foarte optimişti, îl vedeau într-o manieră democratică, alţii, din contra, aveau despre el o viziune catastrofală, ca despre ceva care va distruge societatea.

Când ai trăit într-un regim comunist îţi poţi pune întrebarea: de ce nişte oameni, care au trăit în Franţa, care s-au bucurat de prosperitate economică, care au democraţie de mult timp, s-au îndreptat spre comunism? De ce în 1936 comuniştii au repurtat un asemenea succes în faţa electoratului francez? De ce au fost aleşi 72 de deputaţi comunişti în Parlamentul francez? Era foarte mult! De ce în fiecare luni dimineaţă liderii comunişti francezi se întâlneau în secret cu şeful guvernului, L鯮 Blum? Iată întrebări pe care, dacă ai trăit într-o ţară comunistă, ţi le poţi pune. Aş vrea să încerc să dau câteva explicaţii. Prima ar fi că începând cu 1934 s-a petrecut o întâlnire între cultura franceză revoluţionară şi comunism. Comuniştii au ştiut să inventeze un discurs care a făcut posibilă această întâlnire între cultura revoluţionară franceză şi ideologia comunistă stalinistă. Vreau să vă dau un exemplu precis: între 1920 şi 1934 Partidul Comunist Francez, care se pretindea a fi pacifist, era contra armatei franceze, evident. Deci nu cântau niciodată Marseilleza, considerată un cântec naţionalist şi, deci, intolerabil. Nu se cântau decât cântece internaţionaliste, iar drapelul comuniştilor era drapelul roşu, niciodată cel tricolor. Până în 1934 niciodată drapelul tricolor nu a fost folosit la adunările comuniştilor francezi. Ce a intervenit? Stalin a dat nişte ordine – pentru că nimic nu se întâmpla fără voia lui Stalin – şi la 14 iulie 1935 asistăm la o mare apropiere între socialişti, radicali şi comunişti. Are loc o adunare a celor trei partide pe un mare stadion din Paris. Cu această ocazie, pentru prima dată, Jacques Duclos, care era unul dintre principalii şefi comunişti, a luat o iniţiativă extraordinară, cu un mare ecou: a decis ca şi comuniştii să cânte Marseilleza. Desigur, era imnul naţional francez încă din 1789, dar pentru prima dată era cântat şi de comuniştii francezi şi, tot pentru prima dată, comuniştii francezi au salutat drapelul naţional. Vedeţi, deci, că nu este doar o chestiune de abilitate politică, nu este doar o lovitură politică, este ceva mult mai profund, un moment când comuniştii francezi au ştiut să profite de vechea cultură revoluţionară franceză, pentru că drapelul tricolor era chiar simbolul revoluţiei franceze, la fel ca şi Marseilleza. Ceea ce apare extrem de interesant este că dintr-o singură lovitură comuniştii, care refuzaseră până atunci aceste două simboluri, considerate ca simboluri ale burgheziei, au spus că nu, de fapt ne-am înşelat, este un drapel şi un imn al revoluţiei, deci este imnul nostru, este drapelul nostru, ni le asumăm. Iată un exemplu de întâlnire între valorile revoluţionare tradiţionale şi tradiţia comunistă leninistă, şi este, iarăşi, un lucru pe care comuniştii l-au făcut în toate ţările în care situaţia le era favorabilă.

Mai există şi o a doua explicaţie a succesului comuniştilor. Ştiţi că, începând cu 1929, a avut loc o criză economică mondială care a provocat multe probleme sociale, şomaj etc. Această criză a început în Franţa în 1931, şi a fost o criză economică foarte dură, cu mulţi şomeri, şi a dus la diverse probleme – mizerie, foamete, neplata chiriilor, oameni aruncaţi din casele lor etc. Evident, în această situaţie, comuniştii au trecut la o imensă propagandă contra capitalismului în general. Au dezvoltat, am putea spune, o demagogie socială extraordinară: dacă ne votaţi pe noi, nu va mai fi şomaj, va fi pâine, vor fi locuinţe de închiriat etc. Desigur, era un lucru curios pentru că, în acelaşi timp, în Uniunea Sovietică tocmai începea planul cincinal, care a fost o mare catastrofă pentru clasa muncitoare rusă, nivelul de trai scăzând la jumătate între 1928 şi 1932. Pe de o parte, comuniştii la Paris, în Franţa, ţin un discurs formidabil pentru muncitori, iar în Rusia muncitorii se confruntă cu o catastrofă. Acelaşi fenomen al propagandei şi al minciunii. Mulţi muncitori au crezut, însă, în acest discurs şi în 1936 Partidul Comunist Francez a obţinut un prim mare succes printre muncitorii francezi. A fost un moment foarte important.

O a treia explicaţie ar fi că în 1935 exista o singură ţară comunistă, Uniunea Sovietică, unde nu se ştia prea bine ce se întâmplă – dar acum ştim: se întâmplau lucruri absolut îngrozitoare. În Franţa comuniştii se aflau într-un regim democratic, cu un guvern legal, ales de popor, cu parlament, legi, justiţie, poliţie, şi toate acestea controlate de parlament, de primar etc. Partidul Comunist Francez era obligat să funcţioneze în acest cadru democratic şi nu putea face altceva, pentru că dacă încerca să dezvolte o mişcare contra guvernului prin metode ilegale ar fi fost imediat interzis, aşa cum s-a întâmplat în Italia.

Comuniştii francezi au fost deci obligaţi, în anii ’30, nu numai să se afişeze cu un discurs democratic, dar şi să încerce să înţeleagă un pic ce înseamnă democraţia. Iar democraţia înseamnă, printre altele, că – dacă cineva nu este de acord cu tine – soluţia nu este să-l elimini imediat, ci să discuţi şi să găseşti o rezolvare. Războiul civil, în concepţia leninistă, însemna că dacă nu eşti de acord cu noi, eşti contra noastră, şi dacă eşti contra noastră vei fi exterminat. Democraţia este exact opusul acestui concept: chiar dacă nu eşti de acord cu mine, putem totuşi să convieţuim, majoritatea fiind cea care decide cine conduce. Majoritatea decide, dar, în acelaşi timp, trebuie să se respecte drepturile minorităţii – aceasta este democraţia. Comuniştii francezi, începând cu 1934-1935, au fost obligaţi să se supună, cel puţin în parte, acestor reguli ale democraţiei pentru că funcţionau într-un cadru, într-un regim, într-o societate democratică, şi trebuiau să ţină cont de acest lucru.

A urmat un moment extraordinar, anul 1939. Între 1934 şi 1939 comuniştii din lumea întreagă au fost conducătorii luptei antifasciste şi, mai ales, ai luptei contra lui Hitler, cel mai periculos dintre fascişti. Însă la 23 august 1939 s-a semnat un acord între Hitler şi Stalin. A fost un adevărat cutremur peste tot în lume, toţi erau stupefiaţi. Dar cei care au fost cei mai miraţi au fost chiar comuniştii, care nu mai înţelegeau nimic. Mulţi intraseră în partidele comuniste tocmai pentru a lupta împotriva fascismului, şi iată că Hitler şi Stalin erau pe punctul de a deveni prieteni! Era un lucru cu adevărat stupefiant! Ce se va întâmpla? Pentru că era momentul adevărului. Şi momentul adevărului a venit. În câteva săptămâni Partidul Comunist Francez a fost distrus în întregime. Deşi înainte era un partid important, avea cel puţin 250.000 de aderenţi, din aceşti membri în numai câteva săptămâni n-a mai rămas aproape nimeni. Unii au părăsit furioşi partidul declarând că nu vor să mai audă de comunism, pentru că totul fusese o minciună – asta a fost una din soluţii. O altă soluţie – oamenii şi-au dat seama că au fost înşelaţi şi au părăsit partidul fără zgomot, nemaivrând să audă de partidul comunist. În orice caz, în câteva săptămâni partidul a fost distrus. 95% din comuniştii francezi nu au înţeles alianţa dintre Hitler şi Stalin şi şi-au dat seama că între propagandă şi realitate este o mare diferenţă. Desigur, a continuat să existe un mic nucleu comunist foarte dur, având la bază principiul leninist conform căruia trebuie să creăm un partid comunist revoluţionar profesionist. Au rămas acei fanatici care ar fi mers până la capăt, indiferent de conjunctura politică, bună sau proastă. Ei au înţeles că dacă, într-adevăr, opinia publică se opunea comunismului, ei trebuiau să se replieze şi să aştepte o situaţie mai bună – aşa cum fusese în Franţa, în 1935-1936, când se făcuseră recrutări masive, iar partidul comunist devenise o forţă politică importantă. Dacă situaţia devenea proastă, se puteau regrupa în jurul acestui nucleu dur, controlat de Moscova şi să aştepte un moment mai bun.