O gîndire deschisă către lume
Dominique Ranaivoson-Hecht
Acest şirag alcătuit din înlănţuirea atîtor fragmente - una sau două fraze construite la persoana întîi - ne face să pătrundem, într-un anume fel, în spaţiul ecloziunii gîndirii Anei Blandiana.În faţa unei opere de artă, pe o plajă unde se preumblă necunoscuţi, în faţa naturii, a peştilor dintr-un lighean cu apă, imaginaţia ia locul realităţii, visul îşi intră în drepturi, paralelismul cu marile întrebări existenţiale capătă contur. Şi totul prin trecerea de la fraza simplă la o sintaxă complexă, prin care cititorul trebuie să se strecoare pentru a atinge sensul ultim.
Aici este magia acestor scurte fraze, anodine dacă le citim prea repede sau separat. Laolaltă, ele transformă totul în simbol, ne vorbesc despre frumuseţea şi urîţenia lumii, despre forţa poeziei, ce o călăuzeşte, despre legăturile dintre arte. Ele aşază problematica metafizică în chiar inima realităţii celei mai banale şi a scrierii aparent într-atît de personale.
Refuzul de a structura aceste bucăţi, de a le articula în dezvoltări lungi, spune ceva despre relaţia sa cu viaţa, concepută drept un lucru fragil, alcătuit din cioburi şi promis somnului ultim. Aceste fragmente sînt mărturiile unei priviri care hrăneşte mereu o reflecţie fugitivă, totdeauna în veghe, tremurătoare şi totodată îndrăzneaţă şi constantă, întrucît temele revin sub forme şi ocazii diferite.
Oricine poate intra în aceste texte, în această gîndire deschisă către o lume mai complexă decît pare, se poate deplasa aici, culege întrebarea şi misterul de dincolo de pseudo-transparenţă. "Sînt lucruri atît de serioase, încît nu pot fi spuse decît în glumă." (Antijurnal, 81). Blandiana ne vorbeşte despre lucruri într-atît de grave, de încărcate, de frumoase, încît nu le poate spune decît în fragmente, "ca o veşnică întrebare, ca un perpetuu neechilibru". Sensul vieţii, suferinţa, umanitatea, frumuseţea, dăruirea, setea "de nemurire şi de neant" (176).
Iar şiragul va străluci la rîndu-i pentru cel ce-l va fi desfăcut în emoţie.
Notă: Dominique Ranaivoson-Hecht este critic literar şi doctor în literatura francofonă.
Redacţia şi Luiza Palanciuc îi mulţumesc pentru aplecarea asupra acestei cărţi şi pasiunea lecturii Domniei-Sale.
(traducere din franceză de Luiza Palanciuc)
Une pensée ouverte sur le monde
Ce collier composé de la suite de si nombreux fragments - une ou deux phrases construites à la première personne - nous introduit en quelque sorte dans le lieu d'éclosion de la pensée de Blandiana.Devant une œuvre d'art, sur une plage où marchent des inconnus, face à la nature, aux poissons dans une bassine, l'imagination prend le relais de la réalité, le rêve s'installe, le parallélisme avec les grandes questions existentielles s'échafaude. Et de passer de la phrase simple à la syntaxe complexe au travers de laquelle le lecteur doit se faufiler pour atteindre le sens ultime.
Là est la magie de ces petites phrases anodines si on les lit trop vite ou séparément. Ensemble, elles transforment tout en symbole, nous parlent de la beauté et de la laideur du monde, de la vie et de la mort, de la force de la poésie qui visite l'auteur, des liens entre les arts. Elles installent le questionnement métaphysique au cœur même de la réalité la plus banale et de l'écriture apparemment si personnelle.
Le refus de structurer ces bribes, de les articuler en des développements longs participe de sa relation à la vie conçue comme quelque chose de fragile, fait d'éclats et promis au sommeil dernier. Ces fragments sont les témoignages d'un regard qui nourrit toujours une réflexion fugitive, toujours en éveil, tremblante et à la fois audacieuse et constante puisque les mêmes thèmes reviennent sous des formes et à des occasions diverses.
Dans cette pensée ouverte sur un monde plus complexe qu'il ne le paraît, chacun peut entrer dans ces textes, y circuler, y épouser le questionnement et le mystère derrière la pseudo-transparence. « Il y a des choses si sérieuses qu'on ne peut les dire qu'en plaisantant » (Anti-journal, 81). Blandiana nous parle de choses si graves, si lourdes, si belles, qu'elle ne peut les dire qu'en fragments, « comme une perpétuelle interrogation, une perpétuelle instabilité » (196). Le sens de la vie, la souffrance, l'humanité, la beauté, le don, la « soif d'éternité et de néant » (176).
Et le collier brillera à son tour pour celui qui l'aura égrené dans l'émotion.
Note: Dominique Ranaivoson-Hecht est critique littéraire, docteur en littérature francophone.
La rédaction et Luiza Palanciuc la remercient vivement pour son attachement et sa passion dans la lecture de cet ouvrage.
