Colecţia PONTIS
Luiza Palanciuc
Să scrii pentru a trece dincolo, pentru ca fiecare cuvînt să-şi afle suflul deasupra prăpastiei şi pentru a-ţi lăsa la o parte, fără strîngeri de inimă, obişnuinţele. Să scrii pentru a prinde măsura însăşi a întunecatului, a nepătrunsului, ajunsă călăuză în uitarea ieşirilor. Era nevoie de o colecţie pentru a scoate la iveală aceste scrieri ce ştiu să se dăruiască pe măsură ce înaintează, ce spun lumea şi ritmurile ei într-o scandare fără de cusur, purtate, cum sînt, de nelinişte, ce îndrăznesc şi să arate clipa în care ieşi din tine, în care, numai prin harul cuvintelor, te îndrepţi către celălalt.Pontis ar vrea să restituie zgomotele unor limbi, al unor stînci ce se ciocnesc adesea în cerul gurii, şi pe care le numim mai curînd lirism. Pontis reface respiraţia reîntoarsă în sine şi dusă mai departe, peste întinderea glasurilor, între pereţi, frontiere, înlănţuiri de amărăciuni, vieţi închegate într-o arătare devenită frenetică: astfel, poemul caută aici un alt prezent, cel ce picură uneori întristări, ce bate dincolo de aripi, cu toate verbele desfăşurate. Apendice de trupuri rănite, aceste pasarele se desfac de la o limbă către alta, fără vreo altă suspensie decît teama de vid, de mişcarea înapoi, de înlăturare. Sînt aruncări de privire peste veac; salturi înainte, plutirea suflului mai apoi, ceea ce se învîrte, se pierde cîteodată în mîinile tălmaciului.
Trebuie atunci să auzi strigătul naufragiatului, biciul în gura celor poftiţi la masă. Sînt tăceri care urlă, fîntîni de zădărnicie, valuri care se lasă împinse. Pontis spune impalpabila trecere şi, prin ea, ceva ce este resimţit: un ecou, o oglindire, o taină – efecte ale realului, întotdeauna, dar care se deschid către nesfîrşita aşteptare, dincolo de ea trecînd; uimirea în faţa veşnicului: cînd vezi fără să priveşti, cînd auzi fără să asculţi, cînd vorbeşti fără să scoţi un cuvînt.
Sistolă – diastolă, înăuntru – afară, opera pontis: o (între)vedenie tulburătoare aici, o înşiruire de oglinzi, întregul timpului şi al spaţiului într-o experienţă poetică. Este, în fiecare clipă, o energie care ţine doar de limbaj, ducînd după sine textul, prelungindu-se pînă ce privirea poetului nu mai poate fi înfruntată.
Şi cum, de partea cealaltă a oglinzii, morţii îi frămîntă pe cei vii, cum sînt vîrtejuri, drumuri simple ori dus–întors, cum există labirinturi şi linii drepte, pagini albe şi pagini înnegrite, să vină, aşadar, pe lume poemul, pentru ca o altă fiinţă să poată să-l inspire, să-l expire, să spună:
Cunoaşte-te pe tine însuţi şi uită-te din cînd în cînd.
Collection PONTIS
Écrire pour passer de l'autre côté, pour que chaque mot puisse respirer au-dessus d'un gouffre et qu'il donne envie de quitter à jamais ses habitudes. Écrire pour entendre la mesure même du sombre, du clair-obscur, devenue guide dans l'oubli des issues. Il fallait une collection pour montrer ces écritures qui s'offrent à mesure qu'elles avancent, qui disent le monde et ses rythmes dans une scansion sans faille, portées par l'inquiétude, qui osent aussi raconter ce moment où l'on sort de soi, où, par la seule grâce des mots, précisément, on se meut vers les autres.
Pontis voudrait rendre ces bruits de langues, ces rochers qui, souvent, s'entrechoquent dans le palais, que l'on appelle plus couramment lyrisme. Pontis refait la respiration retournée vers soi-même et portée encore plus loin, sur le billot des mots, entre les murs, frontières, les étreintes d'ennui, vies articulées sur une présence devenue frénétique: ainsi, le poème choisit-il ici un autre présent, celui qui suinte parfois les douleurs, qui cherche l'ailleurs de ses ailes, tous verbes tendus. Appendices des corps blessés, ces passerelles se déploient d'une langue à l'autre, sans autre suspension que la peur du vide, du recul, du renvoi. Ce sont des œillades par-dessus le siècle; sauts en avant, ensuite lévitation de la respiration, ce qui vrille, chavire des fois, entre les mains du traducteur.
Il vous faut entendre l'appel du naufragé, le fouet dans la bouche des convives. Il y a là des silences qui crient, des puits de vacuité, des flots qui se laissent engloutir. Pontis dit l'impalpable passage et, à travers lui, quelque chose qui est éprouvé: un écho, un reflet, un secret – effets de réel, toujours, mais qui s'ouvrent à l'infinie latence, la débordant; l'éblouissement de l'illimité: lorsque l'on voit sans regarder, l'on entend sans écouter, l'on parle sans dire mot.
Systole – diastole, dehors – dedans, opera pontis: il y a là une (entre)vision troublante, une enfilade de miroirs, l'entier du temps et de l'espace en une expérience poétique. Il s'agit à chaque instant d'une énergie proprement langagière portant le texte, se prolongeant jusqu'à ce que le regard du poète nous devienne insoutenable.
Et parce que de l'autre côté du miroir les morts tourbillonnent les vivants, parce qu'il y a des vertiges, des trajets simples ou allers et retours, parce qu'il y a des labyrinthes et des lignes droites, des pages blanches et des pages noircies, advienne le poème pour qu'un autre être puisse l'inspirer, puisse l'expirer, puisse dire:
Connais-toi toi-même et oublie-toi quelquefois.
