Cartea lui Theophil Magus sau 40 de poveşti despre om

Prefaţă sau Niciodată nu sînt prea multe poveşti

Liviu Antonesei

Avantajele lecturii lente

Întîmplarea a făcut să primesc spre lectură textul volumului de faţă cules într-un program pe care computerul meu nu-l posedă. Pentru cunoscători, manuscrisul este cules în Times Ro, iar eu l-am citit în Times New Roman. Neavînd deci programul, neavînd nici vreme să mi-l procur, am citit manuscrisul încet, cu mari dificultăţi, trebuind mereu să substitui fonturile româneşti unor semne grafice ciudate, din fericire mereu aceleaşi pentru fiecare literă românească, în parte. M-am bucurat cel puţin de constanţa regulii de substituţie. Însă, se pare, nici un chin nu este cu totul inutil, orice efort se compensează pînă la urmă. Cititor rapid de obicei, uneori chiar grăbit, nevoit fiind acum să mă supun unei lecturi lente, am zăbovit mai îndelung asupra textului, am fost mai atent la nuanţe, la detalii, la structura poveştilor, la replicile personajelor. Am fost deci mai atent la textul ca atare, am efectuat, dincolo de efortul material al perceperii pure şi simple a textului, o lectură mai atentă. Este ceea ce sugerez oricărui alt cititor al volumului Cartea lui Theophil Magus sau 40 de poveşti despre om. Sigur, aş putea solicita editurii să culeagă textul în Times Ro şi să-l printeze în Times New Roman, dar din păcate o astfel de procedură este cu totul neobişnuită. Pe deasupra, ar însemna să forţez mîna cititorului, să mă îndoiesc de capacitatea sa de a efectua o bună lectură lentă, capabilă să facă pauze, să revină, să se autosuspende şi să reînceapă. În ce mă priveşte, nu sînt atît de suspicios faţă de cititor, îl socotesc mai degrabă "fratele", "complicele" scriitorului decît "inamicul" acestuia. Iar Leonard Oprea din acest volum mi se pare unul dintre foarte puţinii scriitori capabili să instaureze în mod autentic o asemenea relaţie de con-fraternitate, de complicitate cu cititorii săi. În mod ciudat, în opinia mea, cu un număr foarte mare de cititori, chiar suspect de mare aş îndrăzni să spun. Suspiciunea mea se mai reduce, desigur, în momentul în care constat că aceşti numeroşi şi foarte diferiţi cititori potenţiali practică la fel de multe maniere de lectură, de la cea, să-i zic, "primară", inocentă, pînă la cea foarte rafinată, capabilă să efectueze veritabile călătorii arheologice în straturile multidimensionale ale textelor propuse de cel care, născut la Braşov, după un ocol prin Bucureşti, pare să se fi fixat, deocamdată, dar deloc sigur că definitiv, în îndepărtatul Boston. O nefixare topografică însoţită de o fericită nefixare culturală şi chiar scriitoricească. Puţini dintre cei obişnuiţi cu literatura science fiction de la începuturile scriitoriceşti ale lui Leonard Oprea ori cu militantismul său civic vor fi întrezărit chipul de astăzi al prozei sale. O proză în care, la rigoare, poţi găsi urme din Borges, Mrozek (cel din povestiri) ori Malamud, dar urme atît de diluate, de efasate, de firesc asimilate, de interiorizate, încît nu aduc în vreun fel vreo atingere originalităţii sale de viziune şi de scriitură. De ce? Pentru simplul motiv, ce poate părea paradoxal unora, că această originalitate ţine de apelul la originaritate, de scufundarea în abisurile cultuale ale speciei. Proza de acum a lui Leonard Oprea se integrează într-un vast intertext la care participă, cu egală îndreptăţire, Sfînta Scriptură, Talmudul, învăţăturile arabe şi cele tibetane ori zen-buddhiste, folclorul creştin şi pre-creştin, hinduismul, viaţa şi opera lui Edgar Allan Poe şi Andrei Codrescu, cea a prietenilor săi, dar şi viaţa sa proprie şi a familiei sale. O democraţie a culturii diferită de cea naturală la care făcea trimitere Mircea Dinescu. Este chiar senzaţional modul în care, în Povestea noastră de pildă, scriitorul pare a-şi asculta/citi şi re-scrie viaţa a cărei poveste a fost spusă/scrisă de altcineva, chiar de Altcineva, alteritatea absolută, de divinitatea care, atîtea nume purtînd, este totuşi una singură. La fel de remarcabil mi se pare faptul că această originaritate multiformă este coerentă şi, aş spune, organică, nelăsînd vreo clipă senzaţia de artificial, de forţat, de incongruenţă. Pentru că "mitologiile" sînt frecventate distinct în fiecare povestire în parte? Se prea poate, dar cred că există un motiv încă şi mai adînc, mai temeinic, fundamental deci. Şi anume acela că, dincolo de originarităţile marcate cultural, deci istorice, există o originaritate adevărată, ante-istorică, pe care aş putea-o numi pre-babelică, dacă ultimul termen n-ar fi şi el marcat cultural, n-ar purta amprenta istoricităţii.

Două, chiar trei tipuri de lectură

Am scris că poveştile lui Leonard Oprea suportă o infinitate de tipuri de lectură în funcţie de variatele tipuri de cititori. Ele se înscriu pe o scară definită, în fond, de două maniere de lectură extreme, "pure" ca să zic aşa într-un efort didactic de instalare a unei anumite ordini. Mai întîi, există lectura naivă, genuină, inocentă, manifestată în două moduri nu atît de diferite între ele pe cît par, deci o lectură care fie consideră că "poveştile" sînt extrase direct, fără nici o modificare, din spaţiul cultural originar, fie, dimpotrivă, socoteşte că "poveştile" sînt inventate ca atare de autor, sînt efectul travaliului exclusiv al acestuia. Fără a fi neapărat exacte, aceste maniere de lectură nu sînt şi ilegitime. În fond, aşa sînt citiţi cel mai adesea, de aparţinătorii "marele public", toţi autorii importanţi, de la Homer la Shakespeare, Eminescu ori Dostoievski. Există o plăcere a "lecturii pure" de necontestat, căreia adesea şi eu îi duc dorul deşi, pentru mine, a devenit imposibilă. Cum imposibilă a devenit pentru toţi cei al căror gust a fost modificat de "critica lecturii pure". Şi astfel ne facem intrarea în teritoriul celei de-a doua maniere de lectură, cea marcată de experienţa culturală a cititorului ce şi-a pierdut inocenţa, cititor care nu are cum să nu observe că "poveştile" nu sînt nici produse în întregime de Leonard Oprea, dar nici "împrumutate" de acesta cu totul din fondul originar, din massa de motive produse de originaritatea marcată cultural-istoric. De fapt, dincolo de excelenţa scriiturii, perfect adaptată tipului de literatură practicat în acest volum, marele talent al lui Leonard Oprea este de găsit tocmai în procesul de metamorfozare a motivelor, de glisare, de alunecare din acestea, un fel de la modification care n-are nimic în comun cu procedeul din noul roman francez, dar pentru care nu reuşesc să găsesc un termen mai potrivit. Ei bine, acestei la modification, care conferă originalitate prozei de faţă, îi sînt supuse nu doar motivele "mitologice", ci şi cele "biografice", fie că este vorba despre biografeme propriu-zise, în măsura în care am acces la ele, fie despre cele de context, indiferent că ne situăm în apropierea "Pieţei 1 Mai" din Bucureşti, în New Orleans-ul lui Andrei Codrescu, în Braşov ori oriunde în altă parte în lumea vizibilă a autorului. Lectura lentă mi-a permis de altfel să încerc o mulţime de exerciţii palpitante de detectivism literaro-biografic, iluzionîndu-mă că am aflat o mulţime de "secrete" aflate sub o cheie ori alta. O plăcere suplimentară, pe care nu şi-o pot oferi, desigur, cei mai mulţi dintre cititori, dar absenţa căreia nu afectează în vreun fel plăcerea lecturii propriu-zise, fie aceasta "inocentă" ori "rafinată".

Niciodată nu sînt prea multe poveşti

În fraza de mai sus, cred că am spus esenţialul asupra prozei lui Leonard Oprea. Ea îţi provoacă, într-adevăr, o adevărată, o foarte intensă plăcere a lecturii. Nu ştiu dacă autorul însuşi scrie cu plăcere, deşi înclin să cred că da, dar cu siguranţă îţi oferă o imensă plăcere atunci cînd îl citeşti. Mai întîi, pentru că este impecabil în "decupajele" pe care le efectuează în fondul originar. În al doilea rînd, pentru că ştie să povestească bine, ştie să "spună poveşti". Principala inovaţie tehnică mi se pare chiar această reîntoarcere la plăcerea de a povesti, la arta poveştii. Asta nu înseamnă că, la nevoie, nu poate apela la inovaţiile tehnice de ultimă oră, cum se întîmplă în deja amintita Povestea noastră de pildă, doar că, în cazul său, tehnica serveşte povestea nu se substituie acesteia, cum se petrece în cazul atîtor ambiţioşi autori moderni ori, horribile dictu, post-moderni. Desigur, se prea poate ca el să fie străbătut de o ambiţie ceva mai mare, şi anume aceea de a povesti bine, de a povesti extraordinar de bine făcînd apel nu la excesul, ci la economia de mijloace. Mă şi întreb dacă, în Povestea noastră ori în alte cîteva texte, nu a dorit decît să arate la ce tehnici anume, vizibil controlate, a renunţat pentru a regăsi povestea fără de care proza, în adevăratul sens al cuvîntului, nici nu există. Ca şi cum ne-ar fi spus: uitaţi-vă ce bine am învăţat tehnicile de compoziţie, priviţi cîtă meserie ştiu, nu mai puţină decît oricare alt prozator bun, numai că, deosebit de ei, eu pot renunţa de bună voie la acest arsenal, pentru că am regăsit un dar pierdut de mulţi şi de multă vreme, pentru că eu mai ştiu să vă spun poveştile, să-mi spun poveştile. Da, el ştie să spună povestea sa şi toate poveştile lumii pentru că a ştiut cum, prin acea la modification, să le facă ale sale, să le pună ştampila proprie. În această privinţă, fără îndoială, Leonard Oprea este un "hoţ" de geniu, care sporeşte în loc să micşorezeze proprietatea, "obştească" în cele din urmă, din care s-a înfruptat.

Cartea de faţă cuprinde 40 de poveşti "de la lume adunate şi iarăşi la lume date". Din păcate, prea puţine. Niciodată poveştile nu sînt prea multe, ele nu sînt nici măcar suficiente pentru a ne îndestula. Un alt avantaj al lecturii lente, pe care iarăşi o recomand oricărui cititor, indiferent cît de "inocent" ori de "rafinat" ar fi acesta, este acela că poţi "lungi lectura", te poţi iluziona că aceasta nu se va sfîrşi. Poţi citi o poveste sau două pe zi, cum se şi spun poveştile, seara la culcare. Desigur, dacă Leonard Oprea ar proceda asemenea Şeherezadei în pericol, ar putea să ne ajute el însuşi să prelungim lectura încîntătoarelor sale poveşti. Şi, de altfel, autorul nu va avea încotro. Orice povestitor se află, de fapt, în pericol, viaţa oricărui scriitor atîrnă de capacitatea sa de a (ne) mai spune/scrie poveşti. Mi-l pot imagina pe Nardi instalat pe vîrful unui munte, pescuind motivele din oceanele înconjurătoare, aruncînd înapoi "peştii" mai mici şi păstrîndu-i doar pe cei mari, şi pregătindu-ne apoi poveştile aşteptate, de unii poate şi meritate, pînă la capătul ultim al lumii. Am încercat în final să prind tonul din proza bunului şi îndepărtatului meu prieten. Spre deosebire de prozatorul comentat aici, nu ştiu dacă am reuşit, dar, vorba unui personaj dintr-un roman american celebru, "măcar am încercat". Iar dacă Nardi îşi va asuma de bună voie destinul Şeherezadei, îl asigur că voi mai încerca. Pe parcursul lentei lecturi a acestui volum de poveşti, dar şi în vreme ce scriam prefaţa, m-am întrebat mereu dacă poţi afirma despre un autor în viaţă şi pe care, pe deasupra, ai avut privilegiul să-l cunoşti, că este un scriitor foarte bun, chiar un mare scriitor. Am ezitat mereu pînă acum cînd, luîndu-mi inima în dinţi şi necesara doză de curaj, ajung la concluzia că poţi. În fond, toţi scriitorii mari au fost cîndva în viaţă şi aproape tuturor le-a fost recunoscută valoarea cel puţin de către unii din contemporanii ce i-au şi cunoscut.

(august 2001, în Iaşi)