Fragment
Au fost odată ca niciodată că de n-ar fi fost aşa nu s-ar fi povestit şi nici nu s-ar mai povesti.
Trăiau odată în lumea asta atît de mare şi de ciudată, că în curînd n-o să-i mai ajungă Pămîntul s-o încapă şi nici Dumnezeu n-o s-o mai priceapă, doi fraţi tare diferiţi unul de altul. Nu semănau la chip şi trup deloc, căci nu aveau nici aceeaşi mamă, nici acelaşi tată. Nu vieţuiau în aceeaşi cetate şi nu mîncau aceleaşi bucate. Aveau vîrste diferite, soţii diferite, copii diferiţi. Dar ei în inima, sufletul şi cugetul lor se ştiau fraţi buni, aşa că şi Domnul îi ţinea drept fraţi.
Unul scornea mereu poveşti, iar celălalt plăsmuia întruna poveşti despre poveşti. Pe primul lumea îl bîrfea şi rîzînd îi spunea Sihastrul. Pe celălalt lumea îl vorbea şi zîmbind mînzeşte îl botezase Pustnicul.
Sihastrul şi Pustnicul se vedeau foarte rar. Mai pe înţelesul oricui, se vedeau o dată pe an şi îşi vorbeau şi mai puţin de o dată pe an. Dar îşi ştiau pe de rost, Sihastrul poveştile despre poveşti ale Pustnicului, iar acesta poveştile Sihastrului. Şi mai făceau ceva cam neobişnuit pentru semenii lor, adică, aşa cum puteau ei doi se ajutau unul pe celălalt, însă de fiecare dată pe căi ocolite şi tainice ferindu-se astfel de necredinţa lumii care avea în puterea ei dorinţa de a sminti omul de la orice faptă bună şi folositoare lumii.
Totuşi, cei doi fraţi purtau în tainiţa inimii ascuns dorul să se întîlnească odată şi măcar o dată pe săturate şi să-şi depene unul altuia păsurile, tot pe săturate.
Nu le-a fost dat – drepte sînt şi neştiute vor fi căile Domnului – să se întîmple astfel în vremea vieţii lor.
Dar, Sihastrul şi Pustnicul s-au întîlnit precum şi-au dorit în cealaltă lume, după moarte.
Ei bine, neschimbaţi, mai degrabă scunzi decît înalţi, cu pîntecul frumos rotunjit, bărboşi, măslinii, cu ochii ca nişte castane migdalate, buze pofticioase şi neastîmpăr în privire, aşa cum fuseseră în viaţă, cei doi fraţi, aşezaţi la o masă plină cu bunătăţile lumii aceleia, gustînd din vinul dumnezeiesc, atît de răcoros şi înmiresmat, pălăvrăgeau de o bună bucată de vreme. Nici ei nu mai ştiau de cînd. Însă tare bine se mai simţeau şi nu o dată se rugaseră şi-n gînd şi-n cuvînt rostit, să fie asta veşnicia lor.
Căci, vezi bine, Sihastrul şi Pustnicul ajunseseră după moarte să plămădească tot poveşti. Însă acum dintr-unul într-altul. Şi povestea lor era una nesfîrşită şi tot mai vie pe măsură ce nu se mai sfîrşea. Uneori chiar şi Dumnezeu mai ciulea urechea la spusele lor.
Iată însă că, într-o bună zi, Sihastrul spuse:
– Azi-noapte am avut un vis. Se făcea că mă întorsesem în lumea pămîntească. Totul era ca înainte de moarte, dar eu nu mai recunoşteam nimic şi pe nimeni. Soţia mea ştia că sînt eu, copiii mei ştiau că sînt eu, tu ştiai că sînt eu, lumea ştia că sînt eu. La fel ca înainte mă purtam, tot aşa scorneam poveşti şi îmi spuneau ca şi înainte, Sihastrul. Dar eu nu recunoşteam nimic. Era ca într-o iarnă fără început şi fără sfîrşit. Fiecare ninsoare schimbă la nesfîrşit aceeaşi iarnă. Şi mă întrebam mereu dacă poveştile mele sînt ale unui sihastru sau dacă eu sînt sihastrul poveştilor?
Pustnicul cugetă... şir lung, lung de clipe şi îi răspunse uşor sîsîit, aşa cum îi răspundea el, de obicei doar fratelui său:
– În cealaltă viaţă am călătorit odată, departe de cetatea mea. Am fost în Asia. Şi tu ştii prea bine că nu prea mi-au plăcut mogîldeţele alea gălbui, cu ochi piezişi şi ascunşi în ei înşişi ca ţestoasa în carapace. Poate că nu mi-au plăcut din cauza asemănării cu mine. Adică, ştii tu, ţestoasa... Dar, de ce să nu recunosc? Mi-am dorit să rămîn în amintirea cetăţii măcar, ca un zid chinezesc. Oricum, atît cît am trăit printre ei, am aflat această poveste a unuia, Takuan. Ascultă:
„A fost un strop de timp. Iată cel mai preţuit diamant. Ziua care a fost. Cînd voi şti să sorb din nou acelaşi strop? Acea clipă va fi nepreţuitul diamant.“
Sihastrul tăcu precum unul dintre fulgii unei ninsori, alta în aceeaşi iarnă.
Pustnicul îi şopti sîsîit:
– Frate, hai să alungăm iarna.
Iar Dumnezeu îi trimise înapoi pe Pămînt luîndu-i unuia sihăstria şi celuilalt pustnicia. Le înlocui sufletul şi cugetul, umplîndu-i doar cu inimă şi duh. Şi le lăsă poveştile.
Să umble cu ele prin lume.
Să alunge iarna.
