Iubirea care scufundă
Oana Stoica
Evreii se delectează de secole cu interpretarea Bibliei, adică Tora. Au avut ce interpreta până acum şi vor mai avea multe vieţi şi secole. Neavând Tora, creştinilor le rămâne literatura pentru a comenta Noul Testament.Piesa Mariei Manolescu este o iluzorie transpunere a învăţămintelor biblice în lumea modernă pentru a le încerca rezistenţa la timp. Cum nici noi nu mai suntem aceiaşi de acum două mii de ani, nici categoriile filosofice nu mai funcţionează la fel. Iubirea, iertarea şi compasiunea şi-au pierdut valenţele curative. Iubirea nu mai salvează, dimpotrivă, scufundă. Dependenţa afectivă este grea ca piatra de gâtul spânzuratului. Imperativul hristic "iubiţi-vă unii pe alţii aşa cum vă iubeşte Tatăl" are un corolar: "să nu însemni nimic pentru mine". În piesa Mariei Manolescu, iubirea a devenit negarea ei.
Nici iertarea nu mai e posibilă căci boala modernităţii (nu numai a contemporaneităţii), depresia, este urmare a incapacităţii de a ne ierta pe noi înşine. Compasiunea nu poate exista când oamenii nu mai suportă să se atingă. Îmbrăţişarea nu are loc, deci nimeni nu (ne) mai alină.
Doar suferinţa a rămas la fel. De două mii de ani, oamenii sunt victimele propriilor demoni. Iubirea poate fi insuportabilă dacă e prea multă sau te stigmatizează dacă o pierzi.
Maria Manolescu scrie cu o sinceritate cuceritoare un text despre negarea sentimentelor ca modalitate de supravieţuire. Plasată în lumea dură a oamenilor străzii ("fericiţi cei săraci căci a lor va fi împărăţia cerurilor"), acolo unde vulnerabilitatea sufletului fragilizează trupul, piesa este o parabolă biblică despre Crăciun ca început al mântuirii prin naşterea lui Iisus. Numai că mântuirea e ca un disc stricat care repetă enervant If you go away cu vocea răguşită a lui Little Anne Bandez, pe o ninsoare ca-n poveşti care se aşterne peste cei 300 de homleşi morţi în fiecare iarnă în Bucureşti.
Preceptelor biblice li s-ar putea adăuga încă unul: "Fericiţi cei nefericiţi căci a lor va fi împărăţia cerurilor!"
