Sancta simplicitas - un roman incitant de Clara Nicolett
Silvia Cucu
Fără nimic spectaculos şi senzaţional în acţiune, fără doxa de exotism şi erotism exagerat des întâlnită în epica contemporană, oferind în schimb o bogată problematică legată de eterna şi mereu actuala temă a cunoaşterii omului, romanul Clarei Nicollet - Sancta simplicitas - este captivant şi se citeşte cu interes şi plăcere. O calitate a "discuţiei" ce constituie materia incitantă de gândire a romanului este lipsa dogmatismului, nu se dau verdicte clare, se lasă deschisă calea posibilei susţineri a unor ipoteze diferite, ca în cazul apariţiei omului, unde darwinismul, învăţătura creştină sau mai nou apăruta teorie a extratereştrilor, oferă deplina opţiune liberă, conformistă sau nu.Contradicţiile intervin în mod firesc în punctele de vedere ale credincioşilor ori savanţilor atei, orbiţi unii de dogmă, ceilalţă de logică, important este că în acest roman, ideile, concepţiile invocate sunt confruntate cu viaţa şi sensibilitatea omului modern, îl invită să se oprească puţin din gama împlinirii obligaţiilor cotidiene, să înveţe să vadă lucrurile în esenţa lor, din orizontul mult lărgit prin cunoaştere, ceea ce înalţă pragurile conştiinţei şi nu poate fi negată influenţa lui benefică, deşi din pricina complexităţii vieţii interioare a oamenilor, e posibil să apară consecinţe grave şi eşecuri personale tragice - cum se întâmplă în finalul romanului.
O foarte buna alegere a figurilor centrale pe care se bizuie atât discuţia teoretică cât şi drama relaţiei umane atât de neobişnuite dar şi ataşante, credibile şi extrem de minuţios urmărite, dă dovada talentului scriitoarei. Tânăra savantă Maria Albu, la cei aproape treizeci de ani pe care îi are, n-ar avea motive de insatisfacţie. Inteligenţa şi frumuseţea cu care a înzestrat-o natura, educaţia îngrijită şi studiile superioare, dragostea tinerească împlinită prin căsătoria cu omul dorit, starea materială bună, munca de cercetător ştiinţific cu rezultate remarcabile la un Institut de biologie, o existenţă banală, liniştită, nu o mai satisfac. O mare exigenţă faţă de sine însăşi, dar mai ales cinstea şi modestia autentică, o fac să se simtă însingurată, neîmplinită, dezgustată de meschinăria, oportunismul şi conformismul celor din jur. În plus, destrămarea iubirii, trădarea prieteniei, grosolănia intruşilor, egoismul celor apropiaţi, declanşează o criză sufletească pe care o traversează cu întristare şi durere - fără să poată da un răspuns întrebării simple care i se pune - "Ce ideal ai?".
Vulnerabilă pe planul vieţii materiale - Maria pierde soţ, casă, abandonează munca de cercetare şi se rătăceşte pe caile încâlcite ale vieţii, căutându-i un sens şi găsindu-l în aşteptarea unui copil, al cărui tată îl alege din instinct, ilustrând nu doar celebra cugetare a moralistului Blaise Pascal "Inima are raţiunile sale pe care raţiunea nu le poate cunoaşte deloc", ci mai mult una din temele asupra căreia se oprise Carturianu - raporturile dintre instinct şi sentiment, dintre inconştient, subconştient, raţional şi iraţional, despre sinucidere şi multe alte aspecte ale vieţii oamenilor. Privit în ansamblu, romanul se impune printr-un bogat fond de idei, dar şi prin fina analiză psihologică, ce păstrează coloritul şi nuanţele adevărului de viaţă; remarcăm şi o sensibilitate aparte faţă de natura care acompaniază discret trăirea bogată, interiorizată, a personajelor centrale. Apreciem şi arta naraţiunii, de factură modernă, sobră, eliberată de regulile tradiţionale, de o expresivitate ieşită din comun, menţinând în permanenţă atenţia prin micile abateri de la cronologia strictă a faptelor, creând surprize, fără să altereze veridicitatea succesiunii lor. Acest cumul de calităţi recomandă romanul Sancta simplicitas lecturii cititorilor maturi din toate generaţiile.
(Cronică preluată din Cronica Română)
