Un roman palpitant despre destine de intelectuali în derivă
Adrian Robert Bălan
În peisajul prozei româneşti de după 1990 se impune un timbru narativ distinct, sensibil şi incitator la lectură, cel al Clarei Nicollet, care, după primul roman, Arta alegerii (aceeaşi editură, 1997), ne propune în Sancta simplicitas o radiografie cerebrală şi afectivă a unui personaj feminin robust individualizat, cum puţine sunt în literatura română de bună tradiţie. Este vorba despre o pasionată şi erudită cercetătoare, Maria Albu, ale cărei aspiraţii, eforturi şi sacrificii de împlinire profesională, la trepte de performanţă, se confruntă, se contrazic, în flux şi reflux, cu realităţi, tipologii umane, atitudini şi mentalităţi specifice societăţii româneşti anterioare anului 1989.Căsătorită prin proprie alegere şi proprie voinţă cu procurorul Cosmin Albu, legământ de la care spera un cămin conjugal fericit, propice aspiraţiilor sale de viitoare mamă şi viitor om de ştiinţă, Maria, la nici 30 de ani împliniţi, intră într-un vârtej al deziluziilor declanşatoare de crize aparent surmontabile, dar, în realitate, devastatoare, imprevizibile în finalităţi. Momentele care îi zbuciumă întreaga fiinţă a existenţei sale în universul familial sau în acela al laboratorului ticsit de eprubete se leagă de comportamentul duplicitar al soţului său, Cosmin, infidel, suspicios, visând paradisurile străinătăţii, anturat de pictorul Dan Paraschiv şi sedus de chimista Tereza Aldea, colega de institut a Mariei (într-un plan) şi, simultan, de omul de ştiinţă Ştefan Carturianu, şeful laboratorului, personaj fascinant, neobişnuit, nod de lumini şi umbre, gândind şi acţionând la extremele normalităţii şi ale obsesiei ereditare.
Destinul multor intelectuali autentici sau aparent autentici recomandă romanul Clarei Nicollet nu numai ca un document de semnificaţie istorică, ci şi ca un document cu multiple valenţe socio-psiho-umane, prezentat într-o scriitură de amprenta stilistică individualizantă. Amintindu-ne de personaje, situaţii, conflicte şi arhitecturi compoziţionale ale unor marcanţi romancieri (Hortensia Papadat-Bengescu, Marin Preda, G. Călinescu etc.), dar păstrând proporţiile impuse de temă, timp istoric şi conjuncturi sociale, romanul Sancta Simplicitas, evocându-ne prin titlul său cuvintele lui Ian Huss, reformatorul religios al Boemiei, condamnat arderii pe rugul inchizitor, îmbogăţeşte proza românească actuală în zona delicată şi controversată a romanelor de idei şi semnificaţii.
Abandonând anumite procedee compoziţionale clasice (împărţirea pe capitole, titrări, ortografie specifică, etc.), autoarea ne pune în mână o carte incitantă de la pagină la pagină, fiecare cu o surpriză compoziţională: timpuri verbale suprapuse, imagini reluate în contexte calendaristice asimetrice, topirea graniţelor trecut-prezent, suprapuneri vis-realitate, corelarea sentimentelor cu peisagistica adecvată (de tip ploios, decembrist, însorit) - toate acestea cu reverberaţii ale unui timp pierdut (şcoala, facultatea), la întâlnirea cu un timp al căutării, într-o anume gară a existenţei, în aşteptarea unui tren incert, sinonim cu un anume ideal uman, civic, etic, erotic.
Arta comunicării intrapersonale (a vorbirii cu tine însuşi) şi arta dialogului elevat, sentenţios-erudit, pândit de replici ferme sau îndoielnice, lăsând porţi deschise reflecţiei, ambiţiei de a şti ce va fi în pagina următoare, iată ce individualizează stilistic romanul Sancta simplicitas, conferindu-i autoarei, Clara Nicollet, atestatul de creator al necunoscutului în cunoscut.
(Cronică preluată din România Liberă)
