Un nume promiţător: Clara Nicollet şi Sancta simplicitas
Andrei Milca
Între miile de apariţii pe piaţa de carte romanească, printre atâtea nume de tineri la început de drum (de multe ori chiar talentaţi, dar prea puţin băgaţi în seamă!) - sau deja autori consacraţi, semnătura Clarei Nicollet nu vă spune (acum) mare lucru, dar cu siguranţă romanul ei Sancta simplicitas nu poate fi trecut cu vederea.La fel ca şi un alt nume promiţător, despre care am scris la timpul potrivit, Constantin Popescu, autoarea de faţă, chiar dacă nu mai e chiar o debutantă, şi excluzând inerentele "capricii" feminine ale literaturii de consum şi inadvertenţele specifice oricărui început literar, se prezintă mai mult decât onorant la ora realului examen textual. Fără a-şi dori cu tot dinadinsul să facă un roman "total", un "mega" -image al scriiturilor - evident, gurile rele ar spune că "obligatoriu" postmoderniste, dar scriitoarea nu se "împiedică" obstinent de asemenea "cerinţe" - Clara Nicollet îmbină fericit genurile social, erotic, chiar "filozofic" (discuţiile uneori prea lungi între personajele centrale ale cărţii, Maria şi domnul Carturianu, aduc aminte de Mircea Eliade şi mai ales de personajele lui Camil Petrescu) şi, la final, imprevizibilul schimbă registrul, aducând în scena chiar şi genul... poliţist.
Unora li s-ar părea forţată mixtura şi trecerea de la un roman de culoare, viu, al destinului fulgurant al unei femei, la o rezolvare cumva artificială, dacă nu am pune pariu pe ceea ce s-a înfiripat pe parcurs, la nivel spiritual între eroină (demult nu am mai avut un personaj feminin atât de pregnant!) şi quasimodo-ul dostoievskian Carturianu, care îşi asumă rolul de mic Dumnezeu, spre a pedepsi toate persoanele care i-au putut face râu, în opinia lui, Mariei, pentru care infirmul, dar periculos de inteligentul personaj a făcut o pasiune obsesivă...
Pe lângă discuţiile (de fapt un monolog autoreferenţial) uneori interesante, alteori sulfuroase, despre Om, Viaţă (şi "de după" moarte), Destin, Sinucidere, Fericire şi alte probleme de interes intelectual (autoarea îi "împacă" astfel pe cititorii elitişti, care vor privi îngăduitor restul acţiunii, dar se vor delecta cu schimburile de idei-replici Carturianu - Maria) sunt de urmărit mai ales intriga povestirii, compusă treptat, din bucăţi, ca într-un puzzle ce aminteşte de inevitabila "moira" din piesele antice, dar şi tipologia personajelor, probabil partea cea mai reuşită, ce va rămâne în picioare, din Sancta simplicitas.
Pe lângă cei doi amintiţi mai sus, trăiesc şi explodează pe rând în povestire Cosmin, soţul Mariei, Tereza, femeia fatală şi amantă a acestuia, Dan Paraschiv, un Iago modern şi spiritul rău, ce distruge totul în jurul său, "îngerul" Răzvan Carturianu, fratele tânăr şi frumos al "monstrului" fizic, demonului cu acelaşi nume, junele cu care Maria va avea până la urmă o relaţie şi un copil... Totul este bine dozat în această poveste scrisă la Paris în 2002 şi chiar dacă la început acţiunea te prinde mai puţin, textul e mai greoi, o dată cu intrarea în scenă a "blestematului" şef de serviciu al Mariei, care va răvăşi spectaculos sorţii tuturor celor din jurul său, romanul capătă consistenţă şi fluiditate.
Evident, nu-l putem reduce doar la forţa şi magnetismul acestui Richard al III-lea, sau Cocoşat "de la N? Dame" îndrăgostit mai mult la modul spiritual de o femeie "simplă", pe care el însă o citeşte "altfel" (de fapt ideea subzistă din titlul cărţii, nici un om nu e atât de banal, previzibil, superficial pe cum pare, aparenţele uneori înşală şi apele liniştite sunt, normal, adânci). Personaje tarate, infirmi şi alte categorii expresive ale bolii, am mai avut în literatura noastră, să ne gândim doar la romanele Hortensiei Papadat Bengescu. Din acest punct de vedere, Nicollet i-ar fi tributară, dar orice scriitoare venită după "feminista" - "mamă" a unui tip special de literatură va avea de înfruntat prejudecata bărbaţilor-critici şi încadrarea vrând-nevrând într-o "familie" de spirite, ce nu se poate rupe până la urmă de modelul clasic, de clişeele şi canoanele literaturii feminine.
Cartea de faţă are şi un uşor aer de... Gabriela Adameşteanu (şi nu e nimic acuzator aici, dacă îi găsim afinităţi scriitoarei, e normal să continui opera celorlalte şi să te regăseşti în/prin ele, dar păstrând corect, ca în cazul de faţă, proporţiile şi cultivându-ţi şi originalitatea). Îmbrăţişând o manieră sau alta, e important că Nicollet a prins ce-i mai util de la unul sau de la... alta, adunându-le, filtrându-le şi dând propriul efect, pentru că doar trecând peste alţii vei ajunge într-un final să te exprimi ca tine, să fii tu însuţi, ca scriitor, nedator vreunui gen sau pană.
Pentru aceasta carte, autoarea s-a întrecut pe sine, excluzând micile sincope, pasajele mai "siropoase", "telenovela" sau epitetele simbolistic... feminine - ele cad, nu rămâne conturat decât scheletul unui roman bun, care ar fi putut să fie foarte bun! Dar timp este destul, important e că mai avem şi femei care scriu cu talent şi nu neapărat "pornografie", ca să atragă atenţia reflectoarelor zilei (vezi "fracturista" I. Băieţica) sau literatura eminamente feministă, tip Mira Feticu. Clara Nicollet scrie de multe ori - fără a fi misogini aici! - aidoma unui bărbat şi doar un scriitor care se "face" în timp poate asta, să facă abstracţie de propriul sex şi să scrie pur şi simplu (mă rog, asta nu înseamnă o "asexualizare" a scriiturii, sunt câteva pagini chiar bine scrise erotic, fără a cădea în trivialitate, în animalic. (...) Oricum, rezistă personajele şi mai ales subzistă "ceva" în încrengătura, aranjarea faptelor, un fior, o provocare latentă în determinarea intrigii, ce stă sub semnul unui anume "hybris" fatal, ca în Crimă şi pedeapsă... De Clara Nicollet vom mai auzi cu siguranţă (de bine, sper) şi momentan ea ne-a oferit încă un personaj puternic în panoplia destul de limitată a eroinelor de roman românesc: Maria Albu, un personaj seducător (poate şi autobiografic), de-o dezarmantă "sacra simplitate".
(Cronică preluată din Cronica Română)
