Fragment
Un om foarte bogat intră în cea mai mare librărie din oraş, se uită insistent la cărţile de artă, iar ce vede îi place.
„Cu ce vă putem ajuta?” - îl întreabă o domnişoară care şi-a dat imediat seama că domnul cel trupeş şi cu bodyguarzi, care rătăceşte printre standuri, e un om cu stare, oarecum surprins de mulţimea titlurilor, de aerul monumental al unor volume şi de varietatea aţîţătoare a ofertei.
„Am o casă nouă - zice omul foarte bogat. Mă rog, nu o vilă, ci aşa, un fel de palat. Are şi biblioteci, are de toate. Nu c-ar fi presant, dar dacă tot sînt în zonă, m-am gîndit: hai să le umplu cu ceva.”
„Ce anume v-ar interesa?” - întreabă domnişoara, cîştigată la rîndu-i de imaginea unor rafturi goale care cer musai să fie umplute cu ceva din zonă. Ca ardeii umpluţi cu orez, ca sacoşele cu care se întoarce maică-sa de la piaţă şi ca crapii pe care-i umple bunică-sa cu legume, cînd bunicul are noroc la pescuit.
„Ştiu şi eu... - dubitează omul foarte bogat, cu vocea relaxată a stăpînului care de fapt ştie ce vrea, dar se alintă. Să fie aşa, cam vreo opt metri de cotoare, poate zece. Însă, neapărat, cotoare frumoase. Şi mai mult verzulii. Chestii de femeie. Ăsta e gustul nevesti-mi: pereţii sînt ca oul de raţă, lămpile bat în gri-verde. Şi-a adus şi o mulţime de ficuşi. Ia căutaţi-mi nişte cărţi mai vernil!”
„Să fie albume de artă sau şi de literatură?” - se interesează domnişoara, fără să-şi trădeze emoţia.
Dacă te uiţi la ea, cît e de calmă, poţi să crezi că-i expertă în vîndutul la metru al cărţilor. Numai că, fiind specialistă în vînzări sub un metru şi în cotoare maron, e uşor emoţionată la perspectiva de a umple, dintr-o dată, opt-zece metri de rafturi cu game de verde.
„Mai groase, mai subţiri?” - întreabă domnişoara, trăgînd cu ochiul la burta omului foarte bogat.
„Păi, mai groscioare. Că e de unde! - o lămureşte acesta. Să aibă şi titluri ca lumea, să le zărească oaspeţii de departe.”
În timp ce domnişoara, ajutată de cîţiva vînzători, pescuieşte din standuri albumele în felurite nuanţe de verde, cu incursiuni discrete, şi din şirurile de tomuri cu coperte bătînd în gri şi albăstrui, domnul foarte bogat răsfoieşte un album cu pictori din Renaştere.
„Uite - îi zice el domnişoarei, arătînd cu un deget plin de ghiuluri spre o compoziţie cu satiri şi nimfe de Tizian - mi-ar trebui o chestie de-asta în salon. De unde o pot procura?”
„Tot spre verde? - întreabă fata, fără să-şi schimbe expresia gravă şi profesională. Că la mult verde merge şi un pic de roşu?!”
„Cum spui matale - o aprobă, parcă emoţionat de atîta consens, omul foarte bogat. Doar că mi-ar trebui repede, fiindcă dau o petrecere şi să nu fie pereţii goi.”
„Un Tizian - spune fata plină de înţelegere - e mai greu de procurat. Nu c-ar fi foarte scump, însă durează. Vă recomand călduros un artist tînăr, care-n două zile vă face un tablou asemănător, cu doar cinci mii de dolari. La şase metri pătraţi tabloul, revine cam 800 de dolari metrul.”
„Convenabil! - apreciază omul foarte bogat. Să facă trei: două mai mari şi unul cam cît plapuma, de atîrnat deasupra şemineului.”
„Sculpturi nu doriţi?” - întreabă domnişoara, ca orice negustor care, ştiind că peştele merge cu vin alb, se simte dator să-i recomande clientului interesat de cărţi şi tablouri şi o tonă, două de bronzuri.
„Dar sînt de gata sau le am la paştele cailor?” - se interesează omul foarte bogat.
„De gata!” - răspunde domnişoara. Şi adaugă ca pentru ştiinţa unuia care se pricepe:
„Sînt turnate în China. Copii originale după Michelangelo. O să vedeţi, sînt perfecte. Şi tot verzulii, că bronzul se tratează cu acizi şi se-nverzeşte rapid.”
