Bukovski la Sighet

Fragment

Întrebare din sală: Sunt curios să aflu care este opinia domnului Bukovski cu privire la legea lustraţiei, de faptul că şi în România, şi în alte ţări foste comuniste, această problematică mai dă de lucru democraţilor. E vorba de trecutul foştilor sau actualilor demnitari de stat. Cum preocupă această problematică cercurile occidentale, sub ce forme?

Vladimir Bukovski: Cred că ceea ce trebuie să vă explicăm de la bun început este că, spre deosebire de situaţia de după cel de-al doilea război mondial (când victoria Occidentului asupra Germaniei naziste a fost deplină, nazismul a fost distrus şi sistemul a fost dezmembrat, iar liderii nazişti judecaţi), la sfârşitul Războiului Rece nimic nu a fost distrus în regimul comunist. N-a existat o victorie completă asupra comunismului; sistemul nu a fost dezmembrat, liderii nu au fost judecaţi, iar arhivele au rămas secrete.

Aceasta s-a întâmplat din pricina unei rezistenţe însemnate din partea elitei, în Vest şi în Est. Drept rezultat, mai avem încă rămăşiţe ale sistemului comunist în Rusia, iar acum în multe alte ţări est-europene comuniştii se întorc la putere; comuniştii n-au fost niciodată învinşi pe deplin. Am făcut tot ce ne-a stat în puteri pentru a-i aduce în faţa instanţelor de judecată în Rusia. Eu însumi îmi amintesc cum am venit la Moscova în 1991, chiar după prăbuşirea guvernului comunist, şi cum am stat de vorbă cu liderii ruşi - ar trebui să spun că ei mă cunoşteau cu toţii foarte bine, fiindcă am fost deţinut politic timp de mulţi ani, apoi expulzat din Uniunea Sovietică, aşa încât mă cunoşteau cu toţii - şi am încercat să-i conving că singurul mod definitiv de a sfârşi cu sistemul comunist este judecarea liderilor comunişti sovietici, la fel cum s-a procedat cu naziştii la Nürnberg. Aproape că i-am convins pe toţi, cu excepţia lui Elţîn; Elţîn a refuzat să facă asta şi a spus că sunt mari presiuni asupra lui din partea ţărilor occidentale - Statele Unite, Germania, Marea Britanie, şi aşa mai departe - ca să nu deschidă arhivele. Şi, din moment ce comuniştii n-au fost terminaţi în 1991, până în 1992 ei s-au regenerat şi au intrat în ofensivă. L-au dat chiar în judecată pe preşedintele Elţîn la Curtea Constituţională a Rusiei, acuzându-l de a fi interzis în mod ilegal Partidul Comunist. Aşa că a avut loc o audiere în instanţă; în acest punct, guvernul lui Elţîn s-a speriat. Ştiau că pot să piardă procesul, ceea ce ar fi însemnat un dezastru: ar fi fost nevoiţi să le înapoieze comuniştilor toate proprietăţile, banii, o mulţime de lucruri... jumătate din ţară. Şi asta ar fi însemnat sfârşitul. Şi atunci consilierul lui Elţîn m-a sunat şi mi-a cerut să vin să-l ajut cu acest proces, iar eu am spus: "Voi veni să vă ajut, însă cu o condiţie: trebuie să deschideţi arhivele, pentru că până nu deschideţi arhivele nu aveţi argumente pentru proces."

Aşa că au fost de acord; au deschis arhivele Comitetului Central numai pe durata şi în scopul acestor audieri în instanţă la Curtea Constituţională a Rusiei. Iar eu am avut acces la aceste documente. Acum, eu ştiam dinainte că nu mă vor lăsa să copiez nimic; îmi dădeau voie să văd, în vederea pregătirilor pentru proces, dar nu-mi dădeau voie să copiez nimic. Aşa că ce-am făcut? Mi-am cumpărat un computer şi un scanner.

La acea vreme scannerul era o noutate; era în Occident, dar în Rusia nimeni nu auzise că există aşa ceva. Aşa că am început să scanez toate materialele secrete; în mijlocul tribunalului erau judecătorii, erau foştii membri ai Biroului Politic şi ai Comitetului Central aşezaţi de o parte, un ministru nou de-al lui Elţîn aşezat de cealaltă parte, iar eu stăteam în mijloc şi scanam 48 de volume de documente. Nici unul dintre ei n-a înţeles ce fac. În timpul pauzei, cei mai mulţi veneau în spatele meu să se uite la minunata maşinărie şi singura întrebare pe care o puneau era "Trebuie să fie un aparat tare scump", iar eu ziceam "Da, foarte scump, într-adevăr, da."

Bineînţeles, şmecheria era că, în conformitate cu regulile arhivelor, nu aveam voie să "xeroxez" materialele; n-au zis că n-am voie să le "copiez prin orice mijloace", fiindcă n-auziseră de scannere. Aşa că, din punct de vedere legal, n-am încălcat nici o lege, dar am copiat materialele. De-abia la sfârşitul procesului, cineva dintre participanţi a înţeles ce făceam, şi a strigat deodată: "Dar el copiază tot!". S-a lăsat o tăcere de mormânt. Eu m-am prefăcut că nu-i vorba despre mine şi am continuat să copiez - mai aveam câteva pagini, aşa că am continuat să copiez - iar după o pauză, el a strigat iar: "Dar o să le publice acolo!" (adică în străinătate).

Eu am terminat de copiat, mi-am strâns computerul şi m-am îndreptat spre uşă, înţelegând că, în asemenea situaţie, cel mai important lucru era să nu fug, fiindcă, dacă aş fi luat-o la fugă, ar fi luat-o şi ei la fugă după mine. Dar dacă merg încet şi demn, ei sunt complet paralizaţi şi nici prin cap nu le trece să o ia după mine. De îndată ce s-au terminat audierile în instanţă, toate documentele pe care le-am văzut - toate documentele copiate de mine - au devenit din nou secrete, au fost din nou clasate pentru următorii 30 de ani.

Aşa că eu m-am întors la Cambridge cu aproximativ 7000 de documente copiate, toate secrete, căci au devenit iarăşi secrete chiar în aceeaşi zi. Ce era atât de secret în legătură cu cele mai multe dintre aceste documente? De ce se împotrivea Occidentul unui proces al comunismului? Vă pot spune; fiindcă din aceste documente reiese în mod clar că anumite forţe ale unor instituţii occidentale colaboraseră foarte mult cu Moscova, foarte adesea în secret, câteodată în mod deschis; foarte adesea cu KGB-ul. Pot să vă spun, de pildă, că Partidul Social Democrat vest-german colabora în secret cu Moscova pe filieră KGB... şi aşa mai departe. Desigur, cele mai multe dintre puterile occidentale nu voiau ca acest lucru să iasă la iveală, deoarece s-ar fi dezlănţuit o profundă criză, o criză politică. Cel mai uimitor lucru este că, având aceste documente, când descopeream că domnul cutare sau cutare a fost agent al Moscovei, şi totuşi el este încă primul ministru al ţării respective, sau preşedintele ţării respective, mă gândeam că trebuie să fac ceva. La acea vreme aveau loc alegerile prezidenţiale în Finlanda, iar principalul candidat la preşedinţie, cineva pe nume Sorsa, conform documentelor mele, colaborase în secret cu Moscova. Prin intermediul prietenilor mei din Finlanda, am încercat să dau documentele ziarelor din Finlanda; nici măcar un singur ziar finlandez nu le-a publicat. Nu voiau scandal; au zis "Ei, dacă i-am şti pe toţi care au colaborat cu Moscova..." Aşa că - ce-am făcut? - le-am publicat în Suedia, şi apoi toate ziarele finlandeze le-au copiat din ziarele suedeze. A fost un mare scandal, Sorsa a demisionat, a recunoscut că a fost agent secret, şi gata. Şi tot aşa de la un stat la altul.

În Germania am încercat să public documentele despre social democraţi: numărul 2 al lor, Egon Bahr, era agent sovietic. Nici măcar un singur ziar sau o singură revistă din Germania nu a făcut-o. În cele din urmă, când am publicat cartea "Judecată la Moscova" cei cu adevărat inteligenţi, foarte deştepţi, au încercat să o blocheze prin tăcere. Nu obiectau, nu se supărau, nu vroiau să ajungă în instanţă, nu, ei se prefăceau că n-au citit-o. Spre exemplu, un om politic german, foarte cunoscut şi foarte influent, a fost abordat de un prieten de-al meu, jurnalist german, cu cartea în mână. I-a arătat un document din anii '60, scris de Andropov, care arăta că el a colaborat cu Moscova, şi l-a rugat să comenteze. "Aţi vrea să ne explicaţi despre ce este vorba?" Iar el a zis "Ce documente, ce carte? Eu n-am văzut-o." şi a plecat.

Aşa au făcut şi în Franţa, mai mult sau mai puţin. Nici unul dintre ei n-a obiectat faţă de cele spuse de mine, fiindcă ştiau că n-au pe ce bază să obiecteze. Nu eu spuneam acele lucruri; ele se găseau în documente purtând semnătura lui Brejnev, Andropov, Suslov. Aşa că au păstrat linişte deplină. Când cartea mea a ajuns în Franţa - şi a ajuns cu doi ani înaintea "Cărţii negre a comunismului" - erau în toate ziarele recenzii care spuneau "da, e o carte interesantă, mda." Dar ca oamenii să se intereseze de carte, cartea trebuie să fie controversată, dacă nu e controversată, nimeni n-o citeşte. Şi aşa au făcut; n-au avut curajul să mă atace şi s-au hotărât să păstreze tăcerea.

Doi ani mai târziu Stéphane Courtois şi colegii săi au făcut un sumar al crimelor comunismului mondial în "Cartea neagră a comunismului". Atunci stânga occidentală s-a decis să-i atace; au văzut că aveau o bază documentară mai puţin solidă decât avusese cartea mea, au văzut că ar fi uşor de atacat. I-au atacat virulent pe editori pentru publicarea acestei cărţi. Iar acest lucru a făcut cartea extraordinar de populară - a devenit dintr-o dată best-seller, se vindea ca pâinea caldă, era nemaipomenit de populară. Deci socoteala lor a fost greşită.

În Polonia, cartea mea a ajuns extraordinar de cunoscută, a devenit best-sellerul numărul 2, după atlasul hărţilor rutiere; practic fiecare familie din Polonia mi-a cumpărat cartea. De ce? Pentru că în carte este un mare capitol despre Polonia, despre legea marţială şi Solidaritatea şi despre cum sovieticii se pregăteau să distrugă Solidaritatea. N-ar fi făcut atâta vâlvă dacă n-ar fi fost generalul Jaruselski. Ei, generalul Jaruselski s-a speriat când a văzut cartea. Ştia că poate să ajungă în închisoare, fiindcă minţise tot timpul, spunând că ruşii îl ameninţaseră cu o invazie militară, iar el a trebuit să aleagă răul cel mai mic şi să introducă legea marţială. Iar conform documentelor, inclusiv proceselor verbale ale întâlnirilor Biroului Politic, acest lucru nici măcar nu se discutase. Sovieticii nici măcar nu plănuiseră să-şi trimită trupele în Polonia, şi Jaruselski ştia. Mai mult, în repetate rânduri înaintea introducerii Legii Marţiale, el telefonase la Moscova şi întrebase dacă l-ar putea ajuta cu armata, fiindcă nu era foarte sigur de propria armată.

Atacându-mi cartea şi spunând că nimic nu este adevărat (şi câte şi mai câte), Jaruselski mi-a făcut implicit un raport bona fide. Dacă ar fi fost destul de deştept să stea liniştit şi să nu spună nimic, cartea n-ar fi avut prea mare succes, dar aşa cum s-a întâmplat (a încercat chiar să susţină o dezbatere cu mine la televiziune, şi desigur a pierdut) a reuşit să o facă foarte populară.

Ce spune acest lucru? Spune două lucruri foarte importante, pe care trebuie să le ţinem minte: oamenii vor să ştie. Degeaba ni se spune "sunt chestiuni vechi, nu interesează pe nimeni, este istorie..." Aiurea. Oamenii vor să ştie. Dacă au ocazia, imediat devin interesaţi. Dar sistemul (conducătorii, fie din Est, fie din Vest) nu este interesat de astfel de dezbateri; le blochează, le blochează de câte ori se poate.

O altă carte care a reuşit să răzbată este "Cartea neagră a comunismului". De aceea este şi atât de puternic susţinută. Nu spune mai multe decât am spus eu sau decât a spus altul, dar a reuşit să răzbească, a obligat sistemul să recunoască unele lucruri sau cel puţin să le dezbată. Aceasta este condiţia necesară acum, fie în România, fie în Polonia, fie în Rusia, fie chiar în Occident. Vechii noştri duşmani sunt încă la putere şi ei controlează totul.