Colecţia PONTIS
Luiza Palanciuc
Să scrii pentru a trece dincolo, pentru ca fiecare cuvînt să-şi afle suflul deasupra prăpastiei şi pentru a-ţi lăsa la o parte, fără strîngeri de inimă, obişnuinţele. Să scrii pentru a prinde măsura însăşi a întunecatului, a nepătrunsului, ajunsă călăuză în uitarea ieşirilor. Era nevoie de o colecţie pentru a scoate la iveală aceste scrieri ce ştiu să se dăruiască pe măsură ce înaintează, ce spun lumea şi ritmurile ei într-o scandare fără de cusur, purtate, cum sînt, de nelinişte, ce îndrăznesc şi să arate clipa în care ieşi din tine, în care, numai prin harul cuvintelor, te îndrepţi către celălalt.Pontis ar vrea să restituie zgomotele unor limbi, al unor stînci ce se ciocnesc adesea în cerul gurii, şi pe care le numim mai curînd lirism. Pontis reface respiraţia reîntoarsă în sine şi dusă mai departe, peste întinderea glasurilor, între pereţi, frontiere, înlănţuiri de amărăciuni, vieţi închegate într-o arătare devenită frenetică: astfel, poemul caută aici un alt prezent, cel ce picură uneori întristări, ce bate dincolo de aripi, cu toate verbele desfăşurate. Apendice de trupuri rănite, aceste pasarele se desfac de la o limbă către alta, fără vreo altă suspensie decît teama de vid, de mişcarea înapoi, de înlăturare. Sînt aruncări de privire peste veac; salturi înainte, plutirea suflului mai apoi, ceea ce se învîrte, se pierde cîteodată în mîinile tălmaciului.
Trebuie atunci să auzi strigătul naufragiatului, biciul în gura celor poftiţi la masă. Sînt tăceri care urlă, fîntîni de zădărnicie, valuri care se lasă împinse. Pontis spune impalpabila trecere şi, prin ea, ceva ce este resimţit: un ecou, o oglindire, o taină - efecte ale realului, întotdeauna, dar care se deschid către nesfîrşita aşteptare, dincolo de ea trecînd; uimirea în faţa veşnicului: cînd vezi fără să priveşti, cînd auzi fără să asculţi, cînd vorbeşti fără să scoţi un cuvînt.
Sistolă - diastolă, înăuntru - afară, opera pontis: o (între)vedenie tulburătoare aici, o înşiruire de oglinzi, întregul timpului şi al spaţiului într-o experienţă poetică. Este, în fiecare clipă, o energie care ţine doar de limbaj, ducînd după sine textul, prelungindu-se pînă ce privirea poetului nu mai poate fi înfruntată.
Şi cum, de partea cealaltă a oglinzii, morţii îi frămîntă pe cei vii, cum sînt vîrtejuri, drumuri simple ori dus-întors, cum există labirinturi şi linii drepte, pagini albe şi pagini înnegrite, să vină, aşadar, pe lume poemul, pentru ca o altă fiinţă să poată să-l inspire, să-l expire, să spună:
Cunoaşte-te pe tine însuţi şi uită-te din cînd în cînd.
