Poemul înstrăinării, poemul trecerii
Luiza Palanciuc
Poemul înstrăinării este poemul retragerii, cînd, "împovărat de ploi", în alte locuri îţi cauţi refugiu, iar "inima cea de toate zilele se destramă", vrei să dezlegi "pustiul cenuşiu", nu ştii de unde vii, nu ştii încotro mergi, nu ştii ce limbă vorbeşti, căci cuvintele "se topesc pe buze / lavă ori dărîmături gata să muşte". Béatrice Libert spune povestea acestei preumblări, a pasului nesigur pe "gheţuşul vorbei", şi viaţa scrijelită dintr-o singură linie, într-o apăsare "surdă şi nevăzătoare", lovitură în toba lumii.Nu poţi intra în cartea aceasta decît în salturi, urmînd din aproape în aproape firul de lînă şi firul de apă, cu urechea ciulită, cu mîna întinsă. Şi dai, la capăt, de căpăţîna zdrobită, de trupul greoi, zăcînd într-o "moarte de mizerie", înghiţind o "pîine de mizerie pîine neagră fărîmiţată rîncedă". Migrenă înseamnă aici să auzi cum circulă sîngele, să-ţi simţi propria-ţi risipire, precum alţii văpaia pe rug, odinioară; să scuipi, să sudui, să stai despuiat în faţa durerii, pînă ţi se face frică de bătaia genelor, a firului de iarbă.
Trecătoarea se află mereu în prag, cel al plecării ori cel al sosirii, ca şi cînd nu ar putea fi ea însăşi decît nerămînînd niciodată în acelaşi loc, printre aceleaşi lucruri. Totul răsună altcumva în fiinţa aceasta ce vieţuieşte pe muchie, în margine de sine: "Tropic cioplit / în veşmintele visului / nu sînt eu însămi decît prin prea puţine lucruri". Trecătoarea caută sunetul, zgomotul uneori, ascultarea însăşi, cu obstinaţia celui ce, vreme îndelungată, urmează acelaşi ritual, cu aceeaşi atenţie la gestul cel mai mărunt, aceeaşi răbdare, care, în vers, seamănă unui limbaj manual, atoatezicătoriu.
Trecătoarea "destramă rîs şi sărutare", vine "împletind lumini / pleoapă după pleoapă", fuge de sălile de aşteptare în locuri unde timpul nu mai are nimic de spus, în care viaţa şi moartea se sparg în bucăţi, se împrăştie, lasă urme pe mijlocul drumului. Acolo, trecătoarea stă la pîndă, caută slăbiciunile unui cuvînt ce urcă prea tîrziu la suprafaţă pentru a numi oamenii şi lumea lor plină de obiecte ori goală de golul paginii albe.
Trecătoarea taie în carne vie: dea ex machina. Ea are ochii deschişi; scrie pentru a da de înţeles că realul nu este de ajuns, că altceva se adaugă respiraţiei celei de toate zilele, un alt suflu, un alt sunet, o altă tăcere: "Corăbii şi timpane în urechile unui surd / Silabe în gura celui mut / Iris în ochii orbului / Amprente digitale în cioturile unui ciung". Un fel de a vieţui sub semnul revelaţiei, fără supuneri la programul istoriei, al acelei polis într-atît de obositoare; un fel de a lua pulsul făpturilor, ethos al împărtăşirii căldurii celuilalt.
Poezia lui Libert reformulează legăturile cu lumea şi sensul trecerii prin ea. Passus îi este bagaj şi ritm; ea face cu adevărat un pas, apoi încă unul, apoi altul, pînă trece de graniţe, pînă ajunge să-l cunoască pe dincolo, să simtă vidul sub talpa piciorului. Atunci ea continuă.
Béatrice Libert s-a născut în 1952 la Amay-sur-Meuse (Belgia); este membră a Asociaţiei Scriitorilor Belgieni şi a Consiliului Internaţional de Studii Francofone; corespondentă a magazinului cultural Pourtours (Marsilia, Autre Temps); critic de poezie la publicaţia L'Arbre à paroles; a colaborat cu pictori, graficieni, fotografi; recitaluri împreună cu harpista Angélique Giorgio; a publicat nenumărate volume de poeme, eseuri şi nuvele, printre care: Invitaţie [Invitation] (Thalia, 1979), Parade [Parades] (André de Rache, 1983), Zbor cu mîinile goale [Vol à main nue] (L'Arbre à paroles, 1998), A fi pe lume [Être au monde] (La Différence, 2004), În cerneluri şi scoarţe [D'encre et d'écorce] (cu picturile lui Jacques Clauzel, 2001), Răsuflarea [Le souffle] (cu gravurile lui Jean-Marc Lattion, 2002), Dalirium (cu gravurile lui Raphaël Augustinus Kleweta, Anima Mundi, 2004).
