Filantropica

Fragment

1. EXT. ORAŞ - NOAPTE

Văzută de la nivelul caldarâmului, o stradă bucureşteană desfundată. Pietrele de pavaj lucesc în beznă, călcate de câini vagabonzi. Mulţi câini vagabonzi. Îi urmărim, strecurându-se tăcuţi printre mormane de gunoi abandonate. Pe acest peisaj dickensian, primele cartoane de GENERIC şi titlul: "FILANTROPICA". Continuându-şi sinuoasa ei alunecare, CAMERA întâlneşte un zid peste care au fost întinse ghirlande de becuri colorate. O VOCE anunţă răguşit într-un microfon:

DISEUSA (OFF)
Şi în încheiere, o dedicaţie pentru domnu' Relu Baronul şi pentru toţi cei prezenţi în această seară...

Taraful atacă introducerea; pe acordurile ei, alunecând peste zid, intrăm într-o altă lume...

2. EXT. TERASĂ DE VARĂ - NOAPTE

DISEUSA este o vampă ce-şi disimulează trecutul încărcat sub o tencuială de machiaj. Plonjează în romanţă cu o lacrimă deja pregătită în colţul ochiului. Coboară de pe podium, urmată de taraf, şi avansează printre mese, spre domnul căruia îi dedică melodia. Cântă profesionist, pasional, una din acele piese "de inimă albastră" care te fac să-ţi aminteşti de tinereţe şi să nu te mai uiţi la bani. Domnu' Relu "BARONUL" nu se mai uită la bani. Înconjurat de comeseni, erou al serii, omul "cinsteşte" dedicaţia cu un maldăr de bancnote.

DISEUSA
(cântând)
"Am greşiiit când m-am îndrăgostit... de tiiine..."

GENERICUL defilează de-a lungul acestui număr muzical în care urmărim traiectoria DISEUSEI într-un lung plan-secvenţă - prilej de a descoperi ambianţa acestei terase eclectice, impregnată de un kitsch discret, unde plantele exotice convieţuiesc cu recuzita folclorică şi în care balcanismul muzicii merge la concurenţă cu ecranele monitoarelor ce difuzează, mut, MTV. Clienţii localului sunt oameni bine îmbrăcaţi, în general trecuţi de prima tinereţe: domnii etalează burţi, doamnele perle. DISEUSA trece pe la fiecare masă în parte, readaptează versuri, "lucrează cu materialul clientului"; oamenii "se simt" şi îşi dau contribuţia.

Spre final se opreşte în faţa unui cuplu aşezat discret, într-un colţ mai retras. O lumânare aprinsă agonizează pe masă; la lumina ei, bărbatul şi femeia se privesc în ochi, intens, vizibil emoţionaţi. OVIDIU are 34-35 de ani, un început de calviţie, un costum de haine cu mânecile şi gulerul uşor uzate şi nişte ochi de o sinceritate dezarmantă. MIRUNA pare ceva mai matură dar asta se datorează, credem, doar absenţei programatice a oricărei urme de cochetărie; citeşti în toată atitudinea ei că spălatul manual nu-i e străin. Cei doi se ţin tandru de mână, iar flacăra lumânării îşi aruncă reflexele pe metalul verighetelor. Îi zâmbesc DISEUSEI cu recunoştinţă căci melodia a devenit, pentru câteva momente magice, expresia propriilor lor sentimente. Nici nu remarcă manevra OSPĂTARULUI care, în trecere, le lasă pe masă nota de plată. La sfârşit aplaudă generos. FINAL DE GENERIC.

OVIDIU deschide coperta elegantă, de piele, depusă de OSPĂTAR şi aruncă o privire în interior, pe nota de plată. Într-o fracţiune de secundă, pare a îmbătrâni cu douăzeci de ani.
Rămâne imobil, fixând halucinat banalul petec de hârtie, incapabil să schiţeze o reacţie sau să articuleze vreun cuvânt.

DISEUSA
(reclamându-şi "dreptul")
Să vă fie de bine şi vă mai aşteptăm şi altă dată.

Bărbatul nici măcar n-o aude. În acest moment e pierdut în complicate calcule matematice.

DISEUSA
(insistă)
Sperăm că v-a plăcut programul artistic...

MIRUNA
Foarte mult.
(lui OVIDIU)
Iubi, e vreo problemă?

OVIDIU scutură din cap negativ, dar privirea lui continuă să plonjeze în abisul notei de plată. MIRUNA simte că ceva nu e în regulă, o trage spre ea şi îşi aruncă ochii pe cifra mâzgălită în josul paginii. În secunda următoare îşi acoperă fruntea cu palma, ca în faţa unui neaşteptat acces de febră.

DISEUSA schiţează un gest de lehamite, le întoarce spatele nervoasă şi se orientează spre OSPĂTARUL aflat în uşa bucătăriei. Îi şopteşte câteva cuvinte la ureche. Acesta dă scurt din cap şi se îndreaptă glonţ spre masa celor doi. Omul e impecabil: grăsuţ, brunet şi dat cu briantină.

OSPĂTARUL
Deci: am să vă rog să-mi achitaţi şi mie, că trebuie să fac casa. Şi dacă mai doriţi să mai consumaţi vă serveşte colegu'.

OVIDIU
Nu vă supăraţi, cred că e o greşeală aici -
(indică pe notă cu degetul)
- la zerouri.

OSPĂTARUL
Nu există. Păi deci calculaţi şi dvs, e fix trei milioane două sute.

OVIDIU
Trei milioane două sute... Atâta costă ce-am mâncat două persoane!...

OSPĂTARUL
(cu viteză de profesionist)
Păi deci, aţi avut un cinzano şaizeci de mii, cu cincizeci whisky face o sută treizeci, un foie gras două optzeci, gustare caldă trei treizeci, şampanie Franţa un milion opt sute, face două şi o sută treizeci...

OVIDIU pare total năucit de aritmetica implacabilă a OSPĂTARULUI. S-a ridicat în picioare şi urmăreşte socoteala peste umărul acestuia, ca un şcolar nepregătit ce nu reuşeşte să ţină pasul cu profesorul de la catedră...

OSPĂTARUL
...chateaubriand două sute, valdostana o sută optzeci, Pinot Noir de vinotecă cinci sute de mii, se face trei şi zece cu două îngheţate şi cu două cafele vine fix trei milioane două sute, nu mai pun că aţi jignit-o pe d-na Laura care v-a cântat aşa de frumos.

OVIDIU
(după o pauză de încasare)
Da' mă scuzaţi că vă întreb, ce fel de preţuri practicaţi dvs. aici?

OSPĂTARUL
Deci: preţuri de restaurant care le-aveţi şi dvs. pe listă, decât că pe listă nu e trecut la porţie ci la gramaj.

OVIDIU
(tatonează un zâmbet jucăuş)
Auziţi? Şi dacă vă spun că n-am atâţia bani?

OSPĂTARUL
(zâmbind la rândul său)
Nu-mi spuneţi asta! Vă rog eu mult.

OVIDIU
Punem cazul, cum ar veni.

OSPĂTARUL
Nici nu pot să vă cred, d-voastră care sunteţi un domn.

OVIDIU
Eu doar vă întreb, ce faceţi?

OSPĂTARUL
Deci: mă fac că n-am auzit.

OVIDIU
Nu vi s-a mai întâmplat?

OSPĂTARUL
Ei, aşa, mai glumeşte câte un client, da' nu se ajunge, doamne fereşte, să nu se achite.

OVIDIU
Aha...
(după o pauză de gândire)
Auzi, te superi pe mine dacă-ţi spun că sunt într-un rahat mare de tot...?

OSPĂTARUL
(aproape implorând)
Nuuu, nu-nu spuneţi asta, vă rog eu frumos!

OVIDIU
Uite, eu şi soţia mea lucrăm amândoi...

OSPĂTARUL
(plin de căldură)
Da' de ce vreţi să mă supăraţi?...

OVIDIU
...şi nu câştigăm într-o lună cât îmi ceri matale în seara asta...

OSPĂTARUL
(dojenitor)
Păi atunci cum venim noi la restaurant?

OVIDIU
Am greşit...

OSPĂTARUL
(lejeră schimbare de ton)
E, dacă am greşit e nasol. Greşelile se plăteşte.

Un moment suspendat. MIRUNA izbucneşte în plâns, iar în mişcarea bruscă de a se întoarce spre poşetă în căutare de Kleenex loveşte din greşeală o ceaşcă de cafea rămasă pe masă. Zgomotul cioburilor pe podea atrage atenţia clienţilor de la mesele vecine.

OSPĂTARUL
(cu tristeţe)
Vă mai costă şi ceaşca cincizeci de mii şi-aţi făcut-o şi pe doamna să plângă, se poate?

OVIDIU
Dom'le, nu m-am gândit c-o să coste aşa de mult, na! Hai să fim oameni, să ne înţelegem cumva, să-ţi achit în câteva tranşe...

OSPĂTARUL
Scrie cumva "fraier" pe mine?

OVIDIU
...am venit cu cinci sute de mii la mine, uite ia-i, n-am de unde să scot trei milioane acum pe loc, ce să fac?

OSPĂTARUL
Deci: dacă începem pe tonul ăsta să ştii că discutăm altfel!

OVIDIU
Nici un ton, eu vă explic o situaţie...

OSPĂTARUL
(tare, către un coleg din zonă)
Sandule, ia trimite-i încoace pe Mugurel şi pe Andone!

Cam la acest stadiu, întreaga clientelă a localului urmăreşte cu sufletul la gură incidentul de la masa celor doi. Se aud şoapte indescifrabile. Rezemat de bar, cu un pahar de whisky în faţă, un domn la vreo 60 de ani (PEPE) fumegă din pipă şi observă atent desfăşurarea ostilităţilor...

MIRUNA
(printre lacrimi)
Iubi, îţi spun eu cum facem, vindem mâine maşina de spălat...

OVIDIU
(izbucnind)
O vindem pe mă-ta, maşina de spălat e stricată!

MIRUNA
(hohot de plâns)
Cuuuum vorbeşti cu miiineeee!...

OVIDIU
(încercând s-o dreagă)
Iartă-mă! Iartă-mă!

Se apleacă spre MIRUNA şi încearcă s-o consoleze cu câteva săruturi tandre...

OVIDIU
Iubi, n-am vrut... Ce să fac, o iau şi eu razna...
...sub privirile siderate ale asistenţei şi spre enervarea crescândă a OSPĂTARULUI.

OSPĂTARUL
Deci: ce facem acum? Alo? Ne prinde dimineaţa aici? Achităm nota aia sau ce facem?
(către coleg)
Băi Sandule, te-am rugat să-mi trimiţi şi mie doi băieţi!

Dar "băieţii" sunt deja în spatele lui; doi bodyguarzi cu care nu-ţi doreşti să schimbi impresii nici măcar prin corespondenţă.

MUGUREL
Aici eram, şefu'.

Gorila îl înşfacă pe OVIDIU de reverul hainei şi-l ţine bine, aşteptând noi ordine.

OSPĂTARUL
Deci, hai să nu iasă balamuc că e păcat...

OVIDIU
Te rog frumos, ascultă-mă o clipă. Să-ţi spun ce s-a întâmplat. Eu şi soţia mea împlinim astăzi zece ani de la căsătorie. Şi am zis că hai să ieşim la un restaurant, că în general nu ne permitem, eu sunt profesor de română, ea e laborantă, îţi dai seama ce lefuri amărâte avem. Ultima dată când am mai ieşit şi noi într-un local era înainte de revoluţie, şi pe vremea aia erau alte preţuri! Acuma gândeşte-te şi d-ta, neavând obişnuinţa asta ne-am calculat prost posibilităţile, am crezut c-o să ieşim mai ieftin, am greşit. Da' sunt zece ani de căsătorie dom'le, pentru femeie contează, poate eşti şi matale însurat şi ştii ce-i aia...

Pe obrajii MIRUNEI, lacrimile alunecă încontinuu. Machiajul i s-a întins pe toată faţa.

OSPĂTARUL
Uite cum facem. Rămâne doamna aici, tu te duci unde ştii şi vii cu banii într-o oră. Asta pentru că sunt băiat marfă şi dau din timpul meu liber.

OVIDIU
(izbucneşte)
Unde să mă duc dom'le? De unde Dumnezeu vrei să scot eu trei milioane la ora unşpe noaptea?! Ce să fac, să fur, să omor, să sparg o bancă?!


Întreaga clientelă a localului urmăreşte scena cu un amestec de curiozitate şi compasiune. Una din gorile se apleacă spre OSPĂTAR:

MUGUREL
Îl pocnim?

Şi în acest moment, din grupul aflat la "masa de protocol", se aude vocea vag alcoolizată a BARONULUI, adresându-se OSPĂTARULUI:

BARONUL
Costele, ia vino puţin!

OSPĂTARUL
O secundă dl. Relu, c-avem o problemă aici...

BARONUL
Vino dom'le puţin când îţi spun!

OSPĂTARUL se conformează, lăsându-l pe OVIDIU în paza bodyguarzilor. Ajuns la masa grupului, e tras de-o parte discret de BARON:

BARONUL
Pune la noi şi nota lor.

OSPĂTARUL
Pă ochii mei Baroane, nu merită ăştia să le faceţi dvs. cinste!

BARONUL
Lasă-i dracu', nu vezi că sunt doi prăpădiţi?

Nepricepând ce se întâmplă, OVIDIU schimbă o privire nedumerită cu MIRUNA. O secundă mai târziu, OSPĂTARUL reapare în faţa lor.

OSPĂTARUL
Aţi avut o baftă în seara asta...
(bodyguarzilor)
E în regulă, s-a achitat.

OVIDIU
Cum s-a achitat?

OSPĂTARUL
S-a achitat pentru că e Baronul în toane bune. Să faci bine de-acum încolo să vii cu bani, că dacă se ocupa băieţii de mecla ta, te costa dentistu' de-ţi sărea capacele.


Dar OVIDIU nu-l mai ascultă. E deja în drum spre masa de protocol. Se opreşte în faţa BARONULUI şi, fără un cuvânt, îi întinde mâna...
BARONUL, la rândul său, îi oferă o lăbuţă plină de ghiuluri. OVIDIU i-o strânge îndelung, în tăcere, momentul durează, comesenii par jenaţi. PEPE, clientul de la bar, probabil impresionat de scenă, se trezeşte aplaudând. O clipă mai târziu întreaga terasă aplaudă, ca la o aterizare de avion reuşită. Surprins şi profund mişcat, OVIDIU întoarce o privire peste umăr: terasa încremeneşte într-un STOP CADRU general.

PEPE (OFF)
Emoţionant, nu?

Printre clienţii încremeniţi ca într-un tablou vivant, PEPE părăseşte barul şi se îndreaptă lent spre ieşire, vorbind în acelaşi timp direct la CAMERĂ.

PEPE
În ziua de azi!... În sărăcia asta!... În lumea noastră ticăloasă şi ahtiată după bani - românul mai e capabil de asemenea gesturi! Mai există un strop de compasiune pentru semenul nostru amărât! E importantă pentru mine, compasiunea. E, ca să spun aşa -
(zâmbeşte)
- domeniul meu de activitate. Afacerea mea. Sunt expert în stors lacrimi!