Fragment
Scrierile intenţionat
Gândirea este discontinuă în manifestările ei iluminante, în actele de originală căutare; extazul, este imposibil de organizat
Discurs (vorbit / scris) urmând legea - singură - a respiraţiei, emisie pură, necontrafăcută... În scrierile cele mai profunde, adesea, singura continuitate ce se lasă percepută este aceea tipografică. Iar aceasta, nu de puţine ori, adăposteşte în ea capcana: înşelătoare, poate lăsa iluzia unei altfel de continuităţi.
Scriitura fragmentară este autentică şi eliberatoare. Ea evită dominaţia retorică pentru că nu are trebuinţă să demonstreze, nu urmăreşte cu orice chip să convingă. Ea notează - afirmă, neagă. Iar afirmaţia nu are nevoie de argumente artificiale.
A convinge involuntar, cu nepăsarea fenomenelor naturale. Atunci când afară plouă, hainele ţi se udă...
Emerson scria: arguments convince nobody (nimeni nu a fost vreodată convins de un raţionament).
Memoria voluntară mi se pare a fi principala vinovată de pervertirea limbajului şi a scriiturii. Căci - în tendinţa sa dominatoare de ordonare şi clasificare în cunoscut - stabileşte falsele continuităţi. Ea are tentaţia irepresibilă de a umple golurile care în existenţa însăşi sunt goluri. Ea doreşte să transforme nu doar discontinuul în continuu, dar chiar şi necunoscutul în cunoscut.
Blanchot are dreptate, probabil, să privească în fragmentarism manifestarea deplină a spiritului şi a forţei, aforistice. Eu gândesc la fel - atât doar că însăşi această forţă aforistică mi se pare a fi un fenomen natural, o însuşire internă a scriiturii, iar nu un ce căutat. Lucrul se observă cel mai bine în cazul lui Cioran; acolo simţi suflul, auzi aproape respiraţia, vezi mâna lunecând pe hârtie.
Memoria involuntară însă este perechea şi egala imaginaţiei. De aceea nu pot privi Timpul pierdut proustian decât ca pe o uriaşă colecţie de fragmente lucind fascinant, precum o colecţie de bijuterii rare
Mă întreb dacă nu poate fi gândit un concept posibil al unei memorii imaginare... Nu aşa
Cine
Există - totuşi - un moment în care aş accepta o scriitură sistematică, fastuos sistematică, cu teze, antiteze şi sinteze
De aceste tentaţii şi "legături primejdioase" te poţi salva doar în fragmentarism, în risipă. A trăi inteligent (frumoasă sintagmă, deşi cine ştie ce legătură se poate, de fapt, stabili între viaţă şi inteligenţă) înseamnă, poate,
Atunci? Nu pot să nu aleg nimic pentru că nu te poţi sustrage decent în faţa Lumii. Decât prin tăcere. Scepticismul absolut nu este altceva decât tăcere absolută. Dar câţi au puterea să o facă? De aceea, nimic mai comic decât acei sceptici, absoluţi, cum altfel, care încearcă să te convingă pe sute şi sute de pagini. Unuia
Soluţia să se afle, oare, la Camus, în ultimele pagini ale Omului revoltat? Dacă problema nu e insolubilă, mai ai încă timp, eşti în plină juneţe...